sâmbătă, 18 decembrie 2010

De ce nu mai poate Rusia de grija noastră

De la o vreme încoace, mai accentuat în ultimele zile, se pare că Rusia nu mai poate de grija României. Pe posturi TV ruse se difuzează reportaje despre România, privită mai rău ca o ţară din lumea a treia, dar de parcă nu ar fi fost de ajuns, a trebuit ca însuşi prim ministrul Vladimir Putin, conducătorul de facto al Rusiei, să-şi manifeste grija extremă faţa de soarta românilor. Pare hilar, dacă nu ar fi de fapt o manevră bine gândită a Moscovei.
Nu este prima dată. Ne amintim, de exemplu, la începutul lui 2008, când independenţa Kosovo devenea un fapt real, cum Putin şi-a exprimat din nou îngrijorarea asupra consecinţelor recunoaşterii independenţei Kosovo-ului, care ar deschide o nouă cutie a Pandorei. Atunci avertiza cu un ton profetic, dând mai multe exemple, la ce ar putea duce această independenţă. Printre ţările nominalizate se afla şi România. Nu sunt de ajuns problemele din Transilvania, clama acesta, uitând sau neglijând faptul că în România minorităţile se bucură de drepturi largi, nu sunt discriminate în niciun fel, sunt ajutate să-şi păstreze identitatea culturală, lucru despre care nu se poate vorbi în Rusia.
Mai nou, în contextul crizei economice globale, din nou suntem copleşiţi de atenţia şi grija mass-mediei ruse, aflată în totalitate sub controlul conducerii politice de la Kremlin.
De exemplu, postul TV rus Pervîi Canal a difuzat un reportaj în luna noiembrie, în care spun că România, după aderarea la UE, este cea mai săracă ţară a Europei (au uitat, poate, că Albania, Bosnia-Herţegovina, Belarus, Ucraina, chiar şi Bulgaria, precum şi altele, sunt tot ţări europene). Jumătate din populaţia României nu are ce mânca (sic!). Probabil respectivii confundă România cu Sudanul. Această informaţie trezeşte în cel mai bun caz ilaritate. Despre Transilvania, vorbesc ca şi cum ar fi un stat total diferit de graniţele României (din nou, referire directă la afirmaţiile lui Putin din 2008). În final vorbesc de problema care îi doare: cu toate acestea, în ciuda situaţiei dramatice din ţară, politicienii, atât de la putere, cât şi din opoziţie, sunt uniţi doar prin idealul recreării României Mari. Şi, de fapt, concluzia reportajului, cea mai importantă: această expansiune a început deja, prin sutele de mii de paşapoarte acordate moldovenilor. Iar asta îi doare foarte tare.
De ce? Fiindcă au folosit această motivaţie, a cetăţenilor ruşi atacaţi de georgieni, şi în conflictul din august 2008 din Georgia. Aceşti aşa-zis cetăţeni ruşi, abhazi sau osetini, au beneficiat de paşapoarte ruseşti într-un ritm accelerat începând cu anul 2000, chiar dacă nici ei, părinţii sau bunicii lor nu au fost vreodată cetăţeni ruşi. Rezultatul s-a văzut prin războiul împotriva georgienilor din august 2008, pretextul fiind protejarea cetăţenilor ruşi proaspăt dotaţi cu astfel de paşapoarte. Când situaţia se întoarce împotriva lor, prin cetăţeniile acordate pe drept moldovenilor, care nu au renunţat, nici ei, nici părinţii sau bunicii lor la cetăţenia română, Moscova e deranjată. E logic, nimănui nu-i convine să fie combătut cu propriile-i arme.
Revenind, de parcă nu era de ajuns, a trebuit şi primministrul Vladimir Putin să accentueze starea de haos şi sărăcie în care se găseşte, chipurile, România. Adresându-se populaţiei într-o emisiune televizată, premierul Putin susţine că vârsnticii în Rusia nu o duc la fel de bine ca şi în ţările industrializate, dar nici nu o duc mai rău, comparativ cu Letonia sau România. Poate premierul nu a citit reportajele Annei Politovskaia, care menţionează cu date şi cifre pensionarii morţi de frig în propriul apartament. În fine, nu acesta este subiectul articolului.
Totuşi, de ce Rusia, prin televiziunile sale, controlate şi dirijate de putere, şi chiar prin glasul omului forte, premierul Vladimir Putin, se concentrează aşa de mult asupra României? De ce nu asupra Bulgariei, al cărei nivel de trai, ca şi ţară UE, este inferior României, chiar după statisticile UE?
Este logic, o mişcare a Rusiei prin care loveşte mai mulţi iepuri dintr-o lovitură.
În primul rând, confruntată cu probleme grave, Rusia recurge la o metodă studiată şi verificată în perioada sovietică. Rusia, chiar dacă raportează creşteri economice constante, chiar dacă susţine că nu este afectată de criză, pe baza propriilor statistici, pe care nu prea le crede nimeni, fiind prea mult copiate din vremea planurilor cincinale, este afectată grav de criza economică globală. Economia ei este bazată pe exportul de materii prime, în primul rând petrol şi gaze naturale. Generează multe venituri, dar populaţia de rând nu beneficiază, sau beneficiază prea puţin de ele. Aceste venituri nu sunt deloc transparente, nu sunt supuse impozitării de către statul rus decât într-o prea mică măsură, majoritatea banilor scurgându-se spre entităţile ce controlează companiile gigant, de unde sunt dirijaţi în direcţii necunoscute. Ca şi exemplu de ordin de mărime, compania ce intermediază exportul gazului spre Ucraina a avut încasări de două miliarde de euro, cifră de afaceri, dar a declarat profit doar de o sută de milioane, plătind impozit doar pe profit. Ce se întâmplă cu banii, nimeni nu ştie. Mai mult, acţionariatul principalelor companii ruseşti energetice este necunoscut. Chiar la Gazprom, 40% din acţionari sunt „entităţi speciale ruseşti”. Nu degeaba documentele WikiLeaks spun despre Rusia că este un stat mafiot, lucru cunoscut, dar confirmat astfel de serviciile secrete americane. Deci, majoritatea banilor nu se ştie unde merg. Iar restul, ce ajung la bugetul Rusiei, se îndreaptă în majoritate spre complexul militar-industrial, spre sistemul de siguranţă naţională, conducerea Rusiei fiind permanent atentă la orice tentativă destabilizatoare, şi prea puţini ajung la învăţământ, sănătate, şi altele. În concluzie, populaţia nu simte creşterea economică prin creşterea exporturilor de materii prime, mai ales că investiţiile directe au scăzut în Rusia, atât din cauza crizei, cât mai mult din cauza corupţiei şi sistemului mafiot la care companiile occidentale nu s-au putut adapta.
De aici apare o aşteptare a populaţiei care şi-a dat voturile către actuala conducere a Rusiei. Iar aceasta nu poată să-i satisfacă aşteptările, nici în cea mai mică măsură. Ruşii o duc la fel de prost, sau poate mai prost decât acum zece ani.
Întrebarea este cui se adresează aceste emisiuni şi declaraţii ale premierului. Din start, putem spune că nu Occidentului, care nu pune bază pe astfel de reportaje, iar ruşii o ştiu şi ei. Românilor, nici atât. Lămuriţi, în decursul istoriei, de adevărul afirmaţiilor ruseşti sau sovietice, precum şi de diferenţa între declaraţii şi intenţii, românii nu au reacţionat în nici un fel, pe principiul că nu este nici prima dată, nici ultima dată, când ruşii au treabă cu noi. De fapt, publicul ţintă este cel intern, poporul rus, care nu prea are alte surse de informare, din moment ce mass-media este controlată de Kremlin, iar la Internet au acces prea puţini, şi o mare parte din aceştia, tinerii, sunt racolaţi în grupările naţionaliste.
Spuneam de metoda sovietică, aplicată şi verificată. Aceasta sună cam aşa: chiar dacă noi o ducem prost, sunt alţii care o duc mai prost, aşa că fiţi mulţumiţi că trăiţi în Rusia (sau în URSS) şi nu acolo unde oamenii abia au ce mânca. Ne amintim şi noi de emisiunile aproape zilnice ale TVR din anii 80, copiate după modelul sovietic, intitulate sugestiv „Occident 88” sau 87, sau 89, în funcţie de anul difuzării, în care ni se prezenta obsesiv o lume occidentală plină de şomeri, de oameni fără locuinţe ce trăiau în ghetouri, de veşnice proteste violente. Totul cu scopul de a convinge cetăţeanul că trăieşte într-o societate mult superioară, şi să fie mulţumit cu asta, să nu spere că dincolo ar fi mai bine. Urmărind această emisiune, ruşii ar fi convinşi că este bine că nu intră în UE, să nu se mai gândească la asta, ca să nu se confrunte cu problemele cu care cică se confruntă România. Aşa că este bine unde sunt ei, şi îşi vor da votul în continuare să fie acolo.
Dar de ce România şi nu Bulgaria, care este ceva mai în urmă din punct de vedere al nivelului de trai, cel puţin în cadrul ţărilor UE? Răspunsul este simplu, Bulgaria se aliniază dorinţelor Moscovei, acceptă inclusiv conducta South Stream, precum şi multe dintre iniţiativele ruseşti în zonă, chiar dacă este membră NATO şi UE.
Dacă în trecut ţinta criticilor Moscovei erau Polonia şi ţările baltice, mai ales prima prin poziţia sa intransigentă în UE faţă de Rusia, faţă de care nu a ezitat să-şi folosească dreptul de veto, chiar dacă asta i-a atras sancţiuni economice prin interzicerea importului de carne de porc în Rusia pe motive calitative (ar părea că standardele Rusiei sunt superioare celor ale UE), de fapt politice, în ultima vreme tunurile Rusiei se îndreaptă spre România.
Şi nu întâmplător. România a devenit adversarul principal al Rusiei în regiune din mai multe motive. Enumăr doar o parte:
1. Strategia Mării Negre, care în fapt prevede scăderea rolului predominant al Rusiei în zona limitrofă a Mării Negre, la care Rusia a reacţionat dur, culminând cu invazia Georgiei în august 2008
2. Atragerea Ucrainei în concertul occidental, proiect eşuat în urma venirii la putere preşedintelui prorus Ianukovici
3. Bazele militare americane pe teritoriul României
4. Instalarea scutului antirachetă pe teritoriul românesc
5. De importanţă supremă, scoaterea Moldovei de sub controlul Rusiei şi integrarea în spaţiul occidental
Ultimul punct este cel mai dureros pentru Rusia, mai ales prin intransigenţa prin care România îşi urmăreşte interesele, susţinând inclusiv la summitul NATO de la Lisabona necesitatea ca Rusia să-şi retragă trupele din Transnistria. O atitudine care nu avea cum să nu rămână fără vreo reacţie, fie şi cea mediatică ce încearcă să distragă atenţia ruşilor de la propriile lor probleme, spre o ţară cică mult mai problematică, care totuşi are tupeul să încerce ceva în Moldova.
Ca o ultimă remarcă, referitoare la afirmaţia lui Vladimir Putin din 2008 referitoare la potenţialul conflictelor interetnice din Europa, special la Transilvania. Ca şi în proverbul cu lupul, se pare că Putin a uitat să se uite în propria ogradă, cea a Federaţiei Ruse, unde Caucazul stă pe un butoi de pulbere, deşi el a proclamat demult victoria în Cecenia. Proclamaţia sa nu a împiedicat bombele să explodeze în metroul din Moscova, nici nu a împiedicat radicalizarea luptei cecenilor, la care s-au alăturat şi republicile vecine. Chiar acum, pe canalele de ştiri, se vorbeşte de conflicte deschise interetnice chiar în Moscova, în urma morţii unui suporter al unei echipe de fotbal. Astăzi au fost arestaţi în jur de o mie de oameni, în urma luptelor de stradă.
Ca de obicei, conducerea rusă a făcut aceeaşi greşeală. În ideea de a-şi pava calea spre putere, a încurajat grupările naţionaliste cu vederi apropiate referitoare la renaşterea Rusiei ca şi mare putere. Naţionalismul radicalizat poate fi o supapă în cazul în care nu există altceva care să-l înlocuiască, cum ar fi realizarea economică individuală. Dar se pare că deja aceste grupări le-a scăpat de sub control, iar rezultatele se văd de pe acum, sub forma confruntărilor violente şi a vânătorii după cei ce au înfăţişarea unor persoane originare din Caucaz. Un aspect care nu poate decât întări dorinţa de secesiune a republicilor nord-caucaziene.

miercuri, 1 decembrie 2010

Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (II). Adevăruri uitate

Odată decisă organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotărârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localităţile să-şi poată trimite delegaţii în numele fiecărei comunităţi, care să-şi expună mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.
S-a scris mult despre Adunarea Naţională de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, dar este un aspect important care trebuie menţionat şi repetat. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.
În mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii sunt întrebaţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internaţională a momentului a subliniat asta.
În aceeaşi zi, 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i se conferă de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, urmează dineul de gală, în cursul serii. În timpul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia s-a proclamat în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti:
„ ... ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”
Rezultatul adunării de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii creării statului român unitar România Mare.

Linia de demarcaţie

La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere la Budapesta se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai războiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria. La Belgrad, la 13 noiembrie, semnează un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia se stabileşte şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă. Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate, mai mult, fără să ţină seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau vreo împuternicire, nici măcar nu avea aprobarea Parisului, a fost doar o linie de demarcaţie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.
Între timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române avansează şi ocupă Clujul (24 decembrie), Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei – Zalău – Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii va fi jefuită, maltratată, de bandele ungureşti la care se vor adăuga mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară, vor fi crime şi masacre greu de imaginat. Iar în tot acest timp, soldatul român va sta la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmărindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Un Paris atât de departe încât nu auzea geamătul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrările.
O mare dezamăgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul războiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Franţei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brătianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, şi-a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjaţi de dârzenia „sprâncenatului” Brătianu.
Între timp, luptele şi provocările pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră la ordinea zilei. Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând în mare parte voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). În zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.

Banatul sub ocupaţie sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intră în Timişoara şi dizolvă toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând imperiul asupra judeţului Timiş. Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei.
Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbătut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, îi replica plin de furie, în tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrător austriac, şi până la urmă obţine condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, după război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. În schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregătită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fost Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii sunt fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa:
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale:
„Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).
Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, vorbind prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci ce ne aşteptam din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie hotărâtă tot de aliaţii noştri? În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. Eram în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, eram în continuare înconjuraţi de duşmani, iar armata noastră ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

În interiorul zonei rămase sub unguri

După 1 decembrie, şi mai ales, după intrarea trupelor româneşti în Ardeal, unităţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Arad. Încurajate de oprirea românilor pe linie de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti ce aştepta sosirea armatei române care nu mai venea, ţinută pe loc de hotărârile aliaţilor ce menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, ce încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce-şi doreau şi urmau propria cale.
În Transilvania rămasă sub ocupaţia lor îşi vor arunca întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încrezători împlinirea istoriei, aşa cum hotărâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revoluţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge, românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.
Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti îşi încep teroarea ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaşii românilor. Armate teroriste purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc apar şi încep, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevărată vânătoare de români. Sunt ucişi, doar în Bihor, preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Bălanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trăite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească. Într-un memoriu el descrie crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratări. Dar grosul atrocităţilor abia urma.
La 20 martie 1919, aliaţii trimit guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta o refuză şi demisionează, oferind puterea comuniştilor. Şeful noului guvern este Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va introduce Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru a-şi păstra imperiul. După ce au pierdut războiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le-o va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, cu scopul final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă o dată, reproşând României răspunsul militar categoric.
Dar până atunci, noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, se va răsfrânge puternic asupra populaţiei româneşti din Ardealul rămas sub stăpânirea duşmanului de veacuri. În Bihor, de exemplu, înţelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care îşi încep opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919 pătrunde în Beiuş un tren blindat încărcat cu armată secuiască, condusă de căpitanul Verboczy, care dezarmează garda naţională şi pune stăpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, împotriva cui, din moment ce trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet – Zam - Ciucea. Românii prinşi pe străzile Beiuşului sau în împrejurimi erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de aceşti secui.
În întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodării, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:
La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), străpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casă, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casă, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcată şi arsă, precum mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.
La Tinca au fost ridicaţi în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conducătorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş, duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scoşi ochii cu baioneta). La fel a fost asasinat la Vaşcău Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Pălcuţ.
Am vorbit doar de câteva dintre crimele şi atrocităţile petrecute numai în judeţul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în număr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judeţul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirat şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.
Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28000 de iugăre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal. În timpul războiului, exploatarea forestieră era lucrată de către copii şi bătrânii satelor rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuţi în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece ei doresc să plece acasă, să scape din acest iad, din moment ce războiul se sfârşise. Au fost refuzaţi, iar aceştia au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi plecând în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Călăţele şi un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, scapă de valurile revoluţiei de aici pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, publică un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însărcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. Întrunindu-se detaşamentul, a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război. Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un căpitan Korosi, 14 ofiţeri şi 60 de oameni, majoritatea subofiţeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.
Cu un tren special au ajuns la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Încă de pe drum au început o adevărată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.
Ajunşi la exploatarea forestieră, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu mai găsi niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat, cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticăloşi 46 de români.
O comisie mixtă, româno-ungară, sosită la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a găsit la Beliş. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) şi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alături de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruţiu. În acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor (vezi http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/02/revolutia-din-ardeal-si-garzile.html). Întreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după războiul mondial, cel puţin până atunci.
În primăvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal. Totuşi, Parisul rămâne intransigent şi nu permite armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.
Numărul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, există mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrăcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume dintre cei ucişi la Beliş:
Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuţ (35 ani), Ioan Băle (36 ani), Simion Mihuţ (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaţi şi arşi pe rug.
Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)
Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Văsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.
Din comuna Mărişel: Gheorghe Măriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazăr, Francisc Muller.
Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radac, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.
Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uităm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trăznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămpăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.
Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a apărat spunând că expediţia era cunoscută de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-un dintre cazărmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai văzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietăriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi. Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douăzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă răsună în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.

Pe linia de demarcaţie

În tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu înţelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbăvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare. Ocupaseră linia hotărâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunăvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înţeleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. iar această întârziere, doar de câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.
Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l înţelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldaţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi aici, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.
Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau. Şi luptau.
Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste şaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta, a trăit să-şi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a şi prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. În acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând sălbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit. Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizează poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti. Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român, s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere. Înspăimântaţi, românii s-au împrăştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câţiva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti. Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.
În tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localităţilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).
"16 martie 1919:
Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. În cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi. "
"30 martie 1919
Divizia a 7-a: Între orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamică, în forţa de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklău) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a răspuns cu focuri de armă mitralieră, după care inamicul a încetat focul. Între 12-13 artileria inamică din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect... "
Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuri sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfăşurat ostilităţile, la fel ca şi pe linia Nistrului. La 20 martie, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karoly cedează puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu se retrag, ba dimpotrivă, înteţesc atacurile asupra soldaţilor români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, pregăteşte riposta. Între timp, la 12 aprilie, soseşte noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolşevici, continuă atacurile şi provocările, care vor culmina cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie. Dar armata română îi aştepta şi era pregătită. Împotriva lor, în acea noapte, se va declanşa contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan va fi grupul de nord condus de generalul Traian Moşoiu.



marți, 23 noiembrie 2010

Ce căutăm în Afghanistan?

Foto: www.globalsecurity.org
Prezenţa noastră în Afghanistan nu a făcut subiectul unei dezbateri adevărate, cu argumente clare şi la obiect, şi, ca de obicei, a căzut la nivelul luptei politice, cu acuzaţii de o parte sau de alta, mai ales atunci când un militar român cădea la datorie. Argumentele erau date la o parte în favoarea disputelor sterile, la nivel de partide, pierzând din substanţă şi mai ales ducând lipsă de motivaţii şi aspecte militare, strategice şi, de ce nu, geopolitice. Fel de fel de pseudospecialişti îşi dau cu părerea invocând motive populiste pentru păstrarea sau retragerea trupelor dintr-un teatru de operaţiuni sau altul, ajungându-se chiar punerea sub semnul întrebării a direcţiei sau a interesului naţional în funcţie de orientarea de moment a unui partid sau altul. Această atitudine a politicienilor slab pregătiţi, culmea, tocmai aceştia ajungând să-şi dea cu părerea asupra unor chestiuni strategice, nu poate avea decât un efect dăunător asupra opiniei publice interne şi a impactului internaţional al acţiunilor României în calitate de aliat şi membru NATO, punând România într-o lumină proastă în problema deciziei şi susţinerii angajamentelor internaţionale.
Ori, angajamentele internaţionale ale României, mai cu seamă cele ce cuprind şi componenta militară sunt chestiuni serioase, şi orice ieşire a unui lider important sau altul care să conteste acestea, ba chiar să ceară nerespectarea lor, fără o consultare şi o anunţare prealabilă a aliaţilor, nu poate decât să arunce o umbră de neîncredere şi neseriozitate asupra voinţei şi capacităţii ţării de a-şi onora propriile angajamente, punând în funcţiune un întreg mecanism NATO pentru a înlocui o posibilă defecţiune din dispozitivul militar edificat al coaliţiei. Iar dacă aceste derapaje sunt repetitive, ce impresie şi-ar putea face partenerii asupra posibilităţii ca România să-şi poată respecta propriile angajamente faţă de aliaţi?
Cădem din nou în vechea noastră meteahnă, a politicianismului şi a demagogiei, de care nu ne-am dezbărat nici după câteva decenii de dictatură. Politicienii noştri continuă să se lupte între ei, pe plan intern, sacrificând cu nonşalanţă interesul naţional, politica externă. Pentru câteva procente electorale, sunt gata să arunce la gunoi alianţe externe obţinute cu mare trudă şi mari sacrificii.
Una peste alta, este nevoie de un consens şi o discuţie serioasă, argumentată, asupra interesului naţional, asupra politicii externe, asupra pericolelor pe care le-am putea înfrunta în viitor, mai ales că sunt din ce în ce mai mulţi care ne avertizează, ultimul fiind chiar George Friedman, fondatorul Stratfor, care ne-a vizitat în ultimele zile, şi care avertizează că România nu şi-a rezolvat problemele de securitate prin aderarea la NATO, iar istoria noastră zbuciumată ne va prinde din urmă, mai devreme sau mai târziu. Ne place sau nu ne place, viitorul vine spre noi, iar noi va trebui să ne pregătim să-l întâmpinăm. Iar complăcându-ne în lupta noastră politică internă nu facem decât să agravăm situaţia, amânând măsurile preventive. E ca şi cum o familie se ceartă dându-şi cu tigăile în cap în timp ce le arde casa.
Una peste alta, mi se pare absurd să avem parlamentari sau chiar miniştri care să nu aibă habar de ţările membre NATO sau UE, de problemele şi ameninţările lumii moderne, sau chiar de ce se întâmplă în jurul nostru. M-am săturat de politicieni care se vaită continuu în loc să acţioneze, să facă ceva, să pună România pe harta intereselor pe care o ţară cu statutul şi potenţialul ei este în drept să le aibă, să aşeze România acolo unde merită, indiferent de dificultăţile de moment, deoarece acestea vor trece, iar locul unde vom fi în viitor depinde de acţiunile noastre din prezent. O astfel de atitudine defetistă îndepărtează aliaţii şi prietenii, care consideră România o ţară slabă, nesigură, care nu şi-a găsit ţinta, şi încurajează neprietenii care devin din ce în ce mai îndrăzneţi.
Revenind la subiect, de ce trebuie să fim în Afghanistan? Această întrebare se leagă de altele, de exemplu, de ce a trebuit să fim în Bosnia, Kosovo sau Irak, ca să menţionez doar unele din teatrele de operaţiuni în care România, prin armata sa şi prin alte componente a fost prezentă.
Am să menţionez doar argumentele mai puţin sau chiar deloc dezbătute în media noastră, din păcate prea puţin pregătită pentru un subiect atât de complicat. Ştiu că poate îmi voi atrage unele comentarii negative, dar sunt convins că sunt lucruri care trebuiesc spuse, chiar cu cinism, mai bine mai târziu decât niciodată.
Un prim aspect ţine de pregătirea armatei române. Dintotdeauna s-au depus mari eforturi pentru o cât mai bună pregătire a forţelor armate de către fiecare ţară, ştiut fiind dictonul „cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”. Cu toate acestea, calitatea şi valoarea combativă a unei unităţi sau a unei armate nu a putut fi verificată decât odată cu intrarea ei în luptă, când de multe ori era prea târziu pentru a mai putea îmbunătăţi ceva. Oricât de bine pregătit ar fi poligonul, câmpul de luptă este acela care este hotărâtor. Fiindcă, în poligon, atunci când se ştie că este doar un exerciţiu, militarul, unitatea, se comportă într-un fel, dar când ajunge pe câmpul de luptă, poate altfel. Este ceea ce se numeşte experienţa luptei, şi în decursul războaielor s-a verificat că experienţa este precumpănitoare, veteranii altor lupte având mai mari şanse decât recruţii, atât de a obţine un rezultat pozitiv, cât şi de a supravieţui. Când vorbesc de experienţă mă refer nu numai la experienţa individuală a combatantului în folosirea armamentului şi a dotării, ci şi la pregătirea psihică, ştiut fiind că solicitarea unui serviciu pe câmpul de luptă este mult mai intensă, acolo eşti în alertă zi şi noapte, nu doar de când intri şi până ieşi din poligon. Mai mult, este vorba şi de experienţa dobândită la nivel de conducere, logistică, aprovizionare şi altele, în condiţii reale de luptă, lucru dificil de dobândit doar prin antrenament.
Prin participarea la misiunile internaţionale, armata română dobândeşte acest atu esenţial, experienţa, nu numai la nivelul de unităţi combatante, ci chiar şi la nivel de conducere, de stat major, planificare, informaţii, interoperabilitate cu aliaţii. Experienţa interoperabilităţii este un alt mare câştig, deoarece următoarele războaie tind să devină de coaliţie, unde multe lucruri depind de o bună cooperare cu aliaţii. Iar noi suntem în NATO, interacţionăm cu aliaţii din NATO, iar faptul că luptăm alături de unii dintre ei nu poate fi decât benefic.
Ca o scurtă privire istorică, v-aş aminti că România a dus în perioada modernă doar războaie de coaliţie, cu o notabilă excepţie, războiul româno-ungar din 1919, dar şi atunci noi aveam aliaţi, pe cehoslovaci şi sârbii alături de francezi, dar care nu au intervenit în decursul ostilităţilor. Nu văd de ce următoarele războaie în care vom fi implicaţi să nu fie tot de coaliţie, în cadrul NATO. În decursul celor două războaie mondiale, am avut nevoie de misiuni militare străine pentru a ridica nivelul de pregătire al armatei la cerinţele războiului modern pentru vremea aceea. Aşa a fost cazul misiunii militare franceze în 1916-1917, precum şi a celei germane, în 1940-1941. Prin dobândirea experienţei în teatrele de operaţiuni, prin participarea alături de aliaţi, se asigură această pregătire de care beneficiază din ce în ce mai multe unităţi, pe baza principiului de rotaţie în teatrele de luptă, astfel că ajungem să avem un număr din ce în ce mai mare de militari pregătiţi, ba chiar să pregătim armatele altor state, aşa cum este cazul prin intermediul instructorilor români în Irak şi Afghanistan.
La summitul NATO actual de la Lisabona, România insistă pe întărirea articolului 5, cel care stipulează că un atac asupra unui stat NATO este considerat un atac asupra tuturor statelor NATO, incluzând obligativitatea aliaţilor de a veni în ajutor statului agresat. Este bine că se insistă pe acest articol, pentru o reasigurarea a statelor ce se consideră expuse, dar asta nu este tot. Lumea se schimbă, o pace continuă în Europa, cu excepţia războaielor interne iugoslave, a făcut ca lucrurile să se schimbe, în sensul că vest-europenii nu prea mai par dispuşi să-şi rişte bunăstarea şi armatele oricum.
Indiferent, după cum spunea fostul ministru al apărării francez, Michel Debré: “o naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său, în sensul că nicio naţiune nu poate să se aştepte ca o altă naţiune să lupte pentru ea, decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”. Dar pentru a putea face tot ce trebuie, ai nevoie de o armată dotată, experimentată şi combativă. Dotările nu intră în subiectul articolului, ar fi şi aici multe de zis, dar cea mai bună experienţă se câştigă în luptă. Iar băieţii noştri în Afghanistan asta fac, luptă. Şi o fac foarte bine, la fel cum au făcut-o şi în celelalte misiuni internaţionale, în Bosnia, Kosovo, Irak şi cea din Afghanistan, ca să nu le reamintesc decât pe cele mai importante.
Pe lângă experienţă, armata română câştigă şi prestigiu, şi nu este puţin lucru, într-o alianţă care numără armate dintre cele mai bine dotate, pregătite şi experimentate din lume, ca să nu mă refer decât la cea americană şi britanică. Chiar şi în acest club select, armata română este deosebit de apreciată, spre deosebire de politicieni. Nu degeaba armata este în topul încrederii populaţiei, iar politicienii la antipod. Poporul român, de cele mai multe ori, are un grad ridicat de discernământ.
Citez doar câteva recunoaşteri, din multitudinea celor existente, dar prea puţin cunoscute la noi dintr-una din multele scăpări ale presei noastre. Nu este prima dată când suntem elogiaţi de alţii, iar noi continuăm să ne lamentăm.
În timpul misiunii din Bosnia-Herţegovina, un general britanic, a declarat că este impresionat de profesionalismul militarilor români din SFOR şi Comandamentul Britanic ar fi onorat dacă militarii români ar acţiona în subordinea britanicilor. Corespondentul ziarului Washington Post, invitat la o demonstraţie a vânătorilor de munte de lângă Braşov, în 2002, cu puţin înaintea summitului NATO de la Praga, unde România a primit invitaţia de aderare la NATO, vorbea despre români ca având „lungi tradiţii militare” şi că eventuala aderare a tuturor statelor candidate, şapte la număr, ar aduce doar un singur câştig real pentru alianţă şi anume România, îşi încheia articolul după ce asistase la demonstraţia vânătorilor ce coborau de pe stânci în rapel trăgând cu arma: „nu ştiu dacă România va fi chemată să adere la NATO la summitul de la Praga, dar sunt conştient de un singur lucru: în următorul război, aş dori ca băieţii pe care i-am văzut la demonstraţie să fie de partea mea, nu împotriva mea”. Impresionant, mai ales că aceste laude sunt de la unii care nu prea se întrec cu aprecierile. Mai mult, în Afghanistan, trupele române administrează o zonă cam de dimensiunea Dobrogei, regiunea Zabul. Aici au în subordine o companie americană, fapt cu puţine precedente în istorie, ţinând cont de superioritatea militară americană, precum şi de orgoliul unei mari puteri. De la al doilea război mondial încoace, când unităţi americane au acţionat şi sub comandă britanică, nu am găsit un precedent, deşi s-ar putea să mă înşel. Oricum, nu cred că este puţin lucru, o recunoaştere indirectă a profesionalismului militarilor români, deoarece nu părea cred că americanii şi-ar lăsa militarii sub o comandă în care nu au încredere că se poate descurca foarte bine.
Există două tipuri de misiuni în Afghanistan, ISAF (International Security Assistance Force) şi Enduring Freedom. La ISAF participă majoritatea ţărilor, este vorba de o misiune de asistenţă şi securitate în zonele relativ liniştite, scăpate de controlul talibanilor, chiar dacă mai apar şi aici atentatori, mai degrabă sub forma teroriştilor sinucigaşi. Misiunea de bază este Enduring Freedom, cea de luptă efectivă, care încearcă să smulgă de sub controlul taliban regiunile montane şi greu accesibile, mai ales cele situate lângă graniţa afghano-pakistaneză, devenită un sanctuar pentru talibani şi Al-Queda. Dacă ne uităm doar pe cifre, sunt peste 150 000 de militari aliaţi în Afghanistan, dar doar 22 000 implicaţi în operaţiuni de eliminare a talibanilor, respectiv în Enduring Freedom. Este unul dintre motivele pentru care lucrurile bat pasul pe loc aici.
România participă la ambele misiuni, la cea de-a doua, cea mai importantă, Enduring Freedom, având peste 600 de militari angajaţi, alături de puţine ţări NATO care riscă să-şi trimită militarii în astfel de acţiuni primejdioase. Acum câteva luni erau doar şase state participante activ, printre care şi România.
Mai mult, sunt multe ţări care ar dori să-şi trimită trupele speciale să se pregătească cu Delta Force-ul american, fără a putea spera că ar putea lupta alături de ei. Dar România, cu trupele ei speciale, luptă cot la cot cu Delta Force în Afghanistan. Din păcate, a trebuit să cadă la datorie căpitanul Petre Tiberius pentru a afla mai multe despre această colaborare. Acesta, membru al Batalionului Operaţiuni Speciale 1 „Vulturii” Târgu Mureş a fost ucis în acţiune la 3 aprilie 2009, în timp ce participa împreună cu Delta Force la o intervenţie armată pentru capturarea unor lideri talibani. De ani de zile, România nu a confirmat că ar avea trupe speciale, dar evidenţa a impus recunoaşterea existenţei acestora. Există, sunt active şi pregătite. Batalionul „Vulturii” Târgu Mureş şi Batalionul HUMINT (Human Intelligence) Buzău.
O forţă militară trebuie să arate că este pregătită şi dotată, pentru a descuraja potenţialii inamici, dar forţele speciale trebuie să rămână în umbră, pentru a nu da informaţii potenţialilor atentatori asimetrici asupra gradului de ripostă la care s-ar putea aştepta. Iar forţele speciale cu asta se ocupă. Puterea militară trebuie exprimată, dar operaţiunile secrete trebuie să rămână secrete. Dar noi aflăm că aceste trupe speciale nu numai că există, dar luptă alături de cele mai bune formaţiuni speciale din lume, Delta Force.
Aderarea noastră la NATO a fost un vis, un ţel spre care năzuiam de generaţii. Era o recunoaştere a faptului că aparţinem spaţiului democraţiei occidentale, împărtăşit de întreaga populaţie. În 1940, un ofiţer superior german spunea altor ofiţeri români: „voi aţi dori ca în acest război germanii să-i bată şi să vă scape de ruşi, iar apoi englezii să-i bată şi să vă scape de germani, iar voi aţi da o mână de ajutor la amândoi”. Într-adevăr, asta era speranţa bunicilor noştri, şi pentru asta şi-au vărsat sângele la Nistru, în Caucaz şi la Stalingrad. Iar când valurile istoriei ne-au lovit şi ne-au aruncat în toate părţile, partizanii anticomunişti din munţi şi întregul popor aştepta „să vină americanii”.
Acum suntem în NATO, nu este un sfârşit, o împlinire, ci poate un început. Un început în care va trebui să înţelegem că NATO nu înseamnă sfârşitul problemelor noastre de securitate, ci începutul unei noi abordări. NATO înseamnă siguranţă, drepturi, dar înseamnă şi obligaţii. Pentru a fi protejat, trebuie să fi gata să-i protejezi pe alţii. Beneficiile atrag obligaţii. România va anunţa la acest summit că nu a reuşit să-şi îndeplinească angajamentele faţă de NATO. Sunt şi alte state care nu au reuşit acest lucru. Dar depinde şi gradul de reuşită, sau de nereuşită, iar aici România stă mult mai bine decât alţii. România a devenit un exportator de securitate, nu doar un consumator. Iar misiunile din străinătate dovedesc acest lucru mai mult ca orice declaraţie politică. În timp, vom rezolva şi restul problemelor.
La ora actuală, una dintre problemele principale cu care se confruntă alianţa este cea a terorismului. Mâine poate vor fi altele, dar astăzi este aceasta. Iar cel mai bine este să combaţi o ameninţare de la originea ei, de unde a început să crească, profitând de sanctuarul care devenise Afghanistanul pentru mişcarea fundamentalistă arabă. Intervenţia americană în Afghanistan era logică şi aşteptată după 11 septembrie 2001. Războiul şi cauzele pentru care durează atât demult le voi analiza într-un articol următor. SUA au invocat articolul 5 al Tratatului NATO, singura dată din istorie când a fost invocat. Acesta prevede că un atac asupra uneia din ţările NATO este considerat un atac asupra tuturor. Noi şi partenerii estici din NATO insistăm pentru acest articol, inclusiv la summitul portughez, deoarece istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în vorbe, ci doar în fapte. Iar dacă noi, când SUA invocă acest articol, nu reacţionăm trimiţându-ne trupele, cum am putea pretinde ca americanii să-şi trimită soldaţii în cazul în care România ar deveni victima unei agresiuni?
Fiindcă SUA a fost atacată şi a ripostat. A cerut sprijinul aliaţilor, mai mult pentru a demonstra justeţea cauzei sale, nu că ar fi avut neapărată nevoie de ajutor militar, dar nici acum nu-i strică susţinerea militară aliată. Dacă SUA ar fi adoptat o politică defensivă, atacurile majore asupra teritoriului american ar fi continuat. Cine şi-ar fi putut închipui, în 12 septembrie 2001, la o zi după cele mai grave atentate teroriste din istorie, că în următorii nouă ani nu va mai fi nici un atentat major reuşit pe teritoriul american? Şi asta numai datorită ofensivei aliate care a lovit posibilităţile de acţiune şi refugiu ale teroriştilor. În cazul în care decideam să rămânem în afară, pe motiv că nu e treaba noastră, intrăm în NATO şi ne apără alţii, când ar fi trebuit să intervenim? Când explodau maşini capcană în Bucureşti? Fiindcă nici noi n-am fi fost iertaţi. Ar fi ajuns şi la noi, deoarece aceşti oameni urăsc modul de viaţă occidental, urăsc democraţia, libertatea şi urăsc drepturile femeilor. Şi orice stat care le acceptă, devine o ţintă, atâta doar că lista este prea lungă.
Din păcate, în acest război am avut şi victime, morţi şi răniţi la datorie. Totuşi, faţă de alte state, chiar care au un număr mai mic de militari implicaţi şi acţionează în zone cu un risc mai scăzut, numărul de victime este scăzut. Înseamnă oare că ai noştri sunt mai bine pregătiţi, se feresc mai bine, sau doar sunt mai norocoşi? Vreau să fiu bine înţeles, dar trebuie spus că, în misiunile internaţionale, am avut mai multe victime în accidente sau în urma bolilor sau sinuciderilor, decât în misiuni de luptă cu inamicul, cel puţin până în anii trecuţi, dacă nu mă înşel. Chiar dacă angajamentele cu inamicul au fost suficient de numeroase. În armata americană, din cei peste 4 000 de soldaţi căzuţi în Irak, un procent de aproape 20% (parcă 18,5%), au fost victimele accidentelor, bolilor sau sinuciderilor. La noi procentul este mult mai ridicat, nu fiindcă au fost mai multe accidente, ci fiindcă au fost mai puţine victime în luptă, deşi, mă repet, angajamentele nu au lipsit.
Un alt aspect necunoscut la noi în ţară îl reprezintă numărul victimelor inamice făcut de soldaţii români în luptă. Sunt date care nu prea se dau la televizor, din motive diverse. Dar, dacă urmăriţi reportajul făcut de Adelin Petrişor în Afghanistan, veţi vedea la un moment dat cadavrele a opt talibani ucişi în cursul unui atac asupra trupelor române. La 3 aprilie 2009, în acţiunea în care a căzut în luptă căpitanul Petre Tiberius, din interviurile camarazilor săi, înţelegem că inamicii talibanii au fost eliminaţi, şi exemplele ar putea continua. Soldaţii noştri nu sunt ţinte pasive, cum poate ar crede unii mai puţin informaţi în ţară.
În următorul articol despre Afghanistan voi detalia mai mult situaţia actuală din această ţară aflată de mai bine de treizeci de ani în război. Până atunci, nominalizez militarii căzuţi în luptă în teatrele de operaţiuni, să le aducem un omagiu şi fie ca Dumnezeu să-i odihnească.
Irak:
Sublocotenent post-mortem (pm) Bogdan Valerian Hâncu, ucis de un Dispozitiv Explozibil Improvizat (DEI) în misiunea de antrenare a armatei irakiene, la 27 aprilie 2006
Slt. (pm) Ioan Grosaru, ucis de un DEI la 21 septembrie 2006
Afghanistan:
Slt. (pm) Iosif Silviu Fogoraşi, ucis într-un schimb de focuri, la 11 noiembrie 2003
Slt. (pm) Mihai Anton Samoilă, decedat în urma rănilor primite în schimbul de focuri cu talibanii la 11 noiembrie 2006
Slt. (pm) Narcis Şonei, ucis de un DEI în misiune de patrulare la 24 aprilie 2005
Slt. (pm) Ionel Gheorghiţă Drăguşanu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 iunie 2006
Slt. (pm) Aurel Marcu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 6 septembrie 2007
Slt. (pm) Ionuţ Cosmin Sandu, ucis de un DEI în misiune de patrulare, la 20 martie 2008
Slt. (pm) Claudiu Marius Covrig, ucis într-un schimb de focuri pe autostrada Qualat-Kabul, la 13 iunie 2008
Slt. (pm) Dragoş Traian Alexandrescu, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 31 august 2008
Slt. (pm) Claudiu Chira, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 26 februarie 2009
Maiorul (pm) Petre Tiberius-Marcel şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni de intervenţie rapidă în sprijinul unei subunităţi aliate atacate de insurgenţi, la 3 aprilie 2009.
Maiorul (pm) Iuliu Vasile Unguraş, ucis de un DEI pe autostrada Qualat-Kabul, la 7 aprilie 2009
Slt. (pm) Florin Bădiceanu, ucis de un DEI pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 februarie 2010
Slt. (pm) Valerică Leu, căzut la datorie în timpul unei misiuni de intervenţie pentru securizarea unei căi de acces pe autostrada A1 (Qalat-Kabul), la 12 mai 2010
Slt. (pm) Dan Ciubotaru, ucis de un DEI în timpul unei misiuni de luptă pe autostrada Kandahar-Kabul, la 23 iunie 2010
Slt. (pm) Marius Florin Sfecheş, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010
Slt. (pm) Cristian Petru Filip, ucis de un DEI la 1 octombrie 2010

duminică, 31 octombrie 2010

Rusia şi coloniile

Nu este în intenţia acestui articol de a face o istorie a imperiului rus şi a continuării sale, cel sovietic, la fel nici a perioadei următoare imploziei Uniunii Sovietice din 1991. S-a scris şi se va scrie mult pe această temă, de fapt chiar spaţiul este prea redus pentru un asemenea demers, o analiză completă necesitând tomuri de sute de pagini. Încercarea mea este de a arunca o privire asupra unei caracteristici poate insuficient abordată, cea a politicii centrului faţă de coloniile imperiului.
Prin durată, dimensiune, menţinerea controlului asupra periferiei, imperiul rus ocupă un loc de frunte printre imperiile lumii. Pentru un imperiu multinaţional ca şi cel rus, continuitatea teritorială i-a oferit o caracteristică specială. Întinzându-se într-o zonă vastă a Eurasiei, creat prin cuceriri continue şi tot mai întinse, s-a pus acut problema raporturilor dintre dominaţi şi dominatori, prin faptul că aceştia împărţeau practic acelaşi spaţiu. Spre deosebire de imperiile coloniale maritime, ca şi cel britanic, relaţiile dintre conducători şi supuşi s-au pus într-un mod mult mai direct, solicitând metropola în moduri mai directe.
La dilema controlului supuşilor, Imperiul Roman a folosit sintagma Pax romana, preluată de ruşi sub denumirea de Pax russica şi mai târziu Pax sovietica.
Să-l lăsăm pe istoricul român Alexandru Boldur să facă o scurtă caracterizare a expansiunii ruseşti:
„... cuceririle teritoriale ruseşti din această perioadă întrec orice închipuire şi pun în umbră cuceririle unui Genghis Han sau Alexandru Macedon. Nu există nici un popor vecin cu Rusia de la care ea să nu fi smuls teritorii mai mult sau mai puţin vaste.
...
Merită a fi menţionată o trăsătură specială a politicii guvernelor ruse în teritoriile anexate, cărora la început li se acorda o autonomie, ale cărei forme variau de la ţară la ţară. Astfel se linişteau spiritele agitate ale populaţiei, care, la un moment dat, nenorocit, se vedeau înstrăinate şi trecute sub stăpânire străină, rusă. Asemenea autonomii nu durau mult. Când autoritatea rusă se simţea consolidată, fără vreo teamă de vreo răscoală a populaţiei, autonomia se desfiinţa.
...
Conform obiceiului său, Rusia nu numai că a asuprit această provincie din punct de vedere al limbii şi culturii naţionale, ducând o politică de rusificare, dar a şi exploatat bogăţiile ei, transformând-o într-o colonie. Fenomenul principal care planează asupra întregii structuri a economiei Basarabiei este exportul produselor agricole şi importul produselor industriale, ceea ce demonstrează rolul tipic de colonie a Basarabiei în componenţa Imperiului rusesc.
În cursul cuceririlor ruseşti de teritorii alogene s-a observat un fenomen interesant. Rusia cucerea cât putea, uneori fără a putea înghiţi un anumit teritoriu naţional în întregime.
Astfel, se explică că în prezent (a fost scris în 1972) există: Republica karelo-finică şi Finlanda, Azerbaidjanul sovietic alături de Azerbaidjanul persan (iranian), Republica Sovietică Moldovenească alături de România, Turkmenia sovietică alături de cea iraniană, Republica Sovietică Tadjică alături de Tadjicia afghanistană, Mongolia de sub protectoratul rusesc (de la 1936), aşa-zisa Mongolie exterioară, şi alături de ea, Mongolia chineză, cea interioară.
În toate provinciile alogene, guvernele ruse duceau o politică de rusificare, ceea ce provoca nemulţumirea generală.”
Ca orice imperiu, şi cel rus a trecut şi trece prin diferite perioade şi faze. Orice imperiu se naşte, creşte, se dezvoltă, se extinde, trece prin anumite perioade de expansiune şi declin, ajunge la apogeu, iar după un timp dispare. Cauzele sunt datorate atât factorilor externi, cât şi a celor interni, sau, de cele mai multe ori, în urma cumulului de factori interni şi externi. Imperiul rus şi continuarea sa, cel sovietic, apoi Rusia, nu fac excepţie.
Un mic recul, în anii 1904-1905, apoi părea că urmează prăbuşirea, în 1917-1918, dar bolşevicii l-au transformat în imperiu sovietic, dându-i o pronunţată tuşă ideologică şi un nou impuls spre a supune noi teritorii şi ţări, în numele comunismului, de această dată. Trebuie menţionat că tendinţa expansionistă a Rusiei a îmbrăcat mai multe justificări ideologice în decursul timpului, în funcţie de necesităţi. În timpul luptelor cu tătarii şi turcii, ruşii îşi justificau apetitul cuceririlor prin faptul că apărau creştinătatea împotriva islamului. Când au cotropit popoare creştine, ca în cazul Poloniei, luptau pentru ortodoxie, când au cucerit popoare ortodoxe, luptau pentru ocrotirea slavilor, panslavismul fiind cel ce îi mâna în luptă. Epuizându-se justificările, apariţia bolşevismului venea ca o mănuşă, acum Rusia, devenită Uniunea Sovietică, lupta pentru a aduce libertatea popoarelor oprimate de burghezi şi moşieri, înglobându-le în raiul comunist. Cine nu dorea asta, era considerat reacţionar şi tratat ca atare.
Ce se întâmplă cu celelalte mari imperii de pe mapamond? În prima jumătate a secolului XX, cel mai mare imperiu colonial era cel britanic. Se spunea că deasupra lui „soarele nu apune niciodată”. Un imperiu creat pe baza faptului că, începând cu secolul XVI, Anglia devenise stăpâna mărilor. La fel ca şi cazul celorlalte imperii occidentale, vorbim de un imperiu colonial, separate de metropolă prin întinderile oceanului, coloniile mai fiind numite şi „teritorii de peste mări”.
Toate imperiile, inclusiv cel rus, au trecut la jefuirea sistematică a coloniilor în folosul metropolei. Şi toate au încercat să se justifice inventând faţete pozitive pentru colonialism, cum ar fi „misiunea şi rolul civilizator” al centrului imperial. Poate că această justificare ar merge pentru populaţiile africane sau triburile izolate din Siberia îndepărtată, dar nu-şi găseşte nicio justificare pentru popoarele europene ocupate de ruşi. Boierimea moldovenească sau nobilimea poloneză era net superioară cultural nobilimii ruse, la fel şi ţăranul de rând era mai instruit decât mujicul rus. Acesta a fost unul din factorii care au menţinut identitatea naţională în teritoriile ocupate de ruşi.
După primul război mondial, Marea Britanie îşi extinde imperiul colonial pe seama teritoriilor smulse învinşilor, cum ar fi Orientul Mijlociu, dar cedează Irlanda, care devine independentă. Rusia pierde o seamă de teritorii, dar după victoria bolşevicilor trece din nou la refacerea imperiului, zdrobind voinţa de libertate a popoarelor oprimate.
După al doilea război mondial, Marea Britanie este slăbită şi nu mai poate controla imperiul. Mai mult, cetăţenii din colonii luptaseră pe front şi îşi doreau recunoaşterea jertfelor, devenind conştienţi de puterea lor. A început procesul de decolonizare prin recunoaşterea independenţei statelor. În imperiul britanic, dobândirea independenţei a decurs în general paşnic, cu excepţii notabile, e drept. Ce au făcut noile state cu independenţa lor, este altă poveste. O problemă majoră a rămas cea a frontierelor noilor state, frontiere trasate aleatoriu, doar pe baza înţelegerilor dintre imperiile coloniale. Aceste frontiere au devenit o permanentă sursă de conflict, deoarece nu ţineau seama de popoare, de triburi, fiind doar nişte linii trasate pe hartă. Popoare şi triburi s-au găsit în state separate, amestecate cu alte popoare şi triburi diferite, un melanj etnic şi religios imposibil de gestionat.
Oricum, procesul a continuat, fie paşnic, fie violent, dar până la urmă majoritatea coloniilor devenind independente. Ironic este faptul că tocmai imperiile slabe, venite printre ultimele la festin, să renunţe mai greu la teritoriile furate, ca de exemplu Belgia cu Congo. Este de remarcat contagiunea fenomenului, odată pornit, nu a mai putut fi oprit.
Spre deosebire, în imperiul sovietic nu se întâmplă nimic. Deşi URSS-ul a avut pierderi mai mari decât Marea Britanie, cnutul lui Stalin l-a ţinut unit, ba dimpotrivă, a mai crescut şi şi-a instituit regimuri marionetă în mai toate ţările „eliberate”. Repet, în ciuda faptului că URSS-ul a pierdut mult mai mulţi oameni şi resurse decât Marea Britanie, care, ca stat democratic, recunoaşte că nu-şi mai poate îndeplini singură menirea de putere mondială, şi ca atare îi cheamă pe americani să-şi ia noul rol în primire şi să se implice în problemele mondiale, începute cu războiul civil din Grecia între comunişti şi necomunişti (1946-1949), la care au participat atât trupele engleze, pe de-o parte, cât şi „voluntari” comunişti, pe de altă parte. Războiul se termină în 1949, când Tito se ceartă cu Stalin şi taie aprovizionarea sovietică prin Iugoslavia, fapt care a dus răcirea relaţiilor româno-iugoslave şi chiar la incidente de frontieră, conducerea română fiind supusă URSS-ului inclusiv prin prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Cum spuneam, URSS-ul este în plină expansiune, în ciuda pierderilor, tocmai prin faptul că Stalin învingător nu intenţionează deloc să amelioreze viaţa supuşilor, ba dimpotrivă, îşi continuă politica de aservire prin înfometarea populaţiilor supuse (foametea din Basarabia şi Moldova în 1946), deportări şi asasinate în masă, represiunea brutală a oricărei forme de rezistenţă. Imperiul rus are propriile metode de consolidare a noilor cuceriri, generând un adevărat holocaust în teritoriile ocupate, omorând, încarcerând şi deportând clase şi mase de oameni nevinovaţi, în scopul de a crea o populaţie temătoare, supusă şi obedientă. Chiar şi între limitele iniţiale ale imperiului se folosesc aceleaşi metode, la fel ca şi în anii de maximă teroare bolşevică.
Din anii 50 începe procesul de decolonizare al Asiei, urmat în anii 60 de decolonizarea Africii. Britanicii îl lasă liber, francezii rezistă şi pierd războaiele din Indochina şi Algeria, ultimii care cedează sunt portughezii şi belgienii, cum am spus, ultimii veniţi la masa la care se împărţeau coloniile. Dar decolonizarea se produce, deschizând noi fronturi în Războiul Rece.
Se termină şi Războiul Rece cu înfrângerea URSS-ului, care implodează în cincisprezece state independente. URSS-ul nu a fost înfrânt militar, ci economic. A fost înfrânt de legile economice, cărora nimeni nu li s-a putut opune, nici măcar Ceauşescu, precum şi de un fenomen pe care Politburo-ul a încercat multă vreme să-l ţină deoparte, fără succes.
În urmă cu mai bine de o sută de ani, unui mesaj îi trebuia câteva săptămâni să ajungă dintr-o parte în alta a Europei. În timp, datorită revoluţiei industriale a cărei consecinţă a fost descoperirea telegrafului, apoi a telefonului, a radioului şi televiziunii, a mijloacelor de transport rapide, timpul s-a redus, ajungându-se ca distanţele să nu mai fie aşa importante pentru transmiterea ştirilor şi noutăţilor. Fluxurile de ştiri, de veşti şi de imagini au penetrat Cortina de Fier, făcând imposibilă izolarea la care fuseseră supuşi cei condamnaţi să trăiască mai la est de o anumită linie. Astfel, prin intermediul radioului şi în unele locuri a televiziunii, cei din est au putut să afle că dincolo de cortină, oamenii trăiesc mai bine, au drepturi şi libertăţi. A fost un proces de durată, dar ireversibil. Au început să-şi ceară drepturile, în timp ce conducerile, îngenunchiate de legile economiei, nu mai aveau resurse pentru represiune şi pentru a stopa ştirile. Poate părea o viziune mai simplistă, dar amintiţi-vă de „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, surse de informaţie infinit mai credibile decât cele oficiale în una dintre cele mai crunte dictaturi din blocul sovietic în anii 80, România lui Ceauşescu. Chiar şi atunci când puterea încearcă să controleze mediile de informare, la vremurile care le trăim se găsesc soluţii, amintiţi-vă de revolta din Chişinău de la 7 aprilie 2009, transmisă pe Twitter şi Facebook.
Inevitabilul s-a produs în 1991, după seria de revoluţii din Europa de Est din 1989. În 1991, URSS era desfiinţată, Rusia umilită îşi retrăgea trupele din fostul bloc estic, care ulterior se alătură NATO. A fost o înfrângere fără să se tragă un foc de armă, o înfrângere de tip nou, în contextul noilor reguli impuse de progresul tehnologic, când informaţia nu mai era un monopol de stat, chiar dacă statele totalitare asta încearcă sau au încercat.
Dar reacţia la această înfrângere se aseamănă izbitor cu cea a Germaniei după înfrângerea din primul război mondial. Spre deosebire de 1945, Germania nu a fost ocupată de trupele învingătoare, germanii nu au văzut atunci armatele aliate defilând prin oraşele sale, nu au fost supuşi unui regim de ocupaţie, cu restricţiile inerente. Nu au aflat că au fost învinşi, şi, la fel ca şi ruşii în 1991, au considerat înfrângerea ca o consecinţă a trădării politicienilor, cel puţin în prisma elementelor naţionaliste. Aşa a fost posibilă apariţia unui salvator naţional, care promitea revenirea la gloria de odinioară. După o perioadă de degringoladă, această revenire s-a petrecut după o criză profundă care a afectat întreaga lume, cea dintre anii 1929-1933. Nu întâmplător Hitler devine cancelar la 30 ianuarie 1933. O asemănare destul de mare cu Rusia de după 1991, şi aici, comuniştii şi naţionaliştii se simt trădaţi că au pierdut vechea glorie şi vechiul imperiu, acuzându-l pe Boris Eltsin şi jaful ce a urmat, numindu-i chiar trădători ai interesului rusesc. Criza mondială încă există, iar regimul autoritar se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei.
Ca o paranteză, marea greşeală a americanilor în 2003, după ocuparea Irakului, a constituit-o tocmai reducerea trupelor de ocupaţie, în loc să treacă la sporirea lor, în aşa fel încât fiecare irakian să simtă rigorile unei ocupaţii militare, să vadă şi să simtă că au fost învinşi. Trebuia ca la fiecare colţ de stradă să existe un post de control american, fiecare stradă să fie patrulată de soldaţi americani înarmaţi, în schimb, americanii nu aveau la sfârşitul războiului suficiente trupe să controleze clădirile guvernamentale din centrul Bagdadului. Ba mai mult, şi acestea au fost reduse. Rezultatul s-a văzut, o insurgenţă care a adunat militanţi sub diferite interese, de la Al-Queda până la militanţi shiiţi sau membri ai partidului Baas, fidelii lui Saddam Hussein, care a provocat peste patru mii de morţi în rândul trupelor americane. Iar aceasta putea fi redusă, dacă nu evitată, prin suplimentarea trupelor de ocupaţie, mult inferioare necesităţii controlării unui teritoriu atât de vast. Trebuie menţionat că toate rapoartele militarilor din ierarhia armatei americane susţineau asta, dar Bush şi Rumsfeld aveau alte viziuni, dovedite ca fiind catastrofale. Închid paranteza.
Rusia îşi revine, susţin majoritatea analiştilor. Dar cum?
Mulţi văd rezervorul de petrol şi gaze, precum şi de alte materii prime, ca şi o binecuvântare pentru Rusia. Se poate, Gazpromul devenind o armă mai eficientă decât Armata Roşie, deoarece de teama acestuia Europa a ajuns să tremure la propriu. Pentru cei naivi, care încă mai cred că Gazprom este doar o societate ce se preocupă doar de problemele sale comerciale, le pot aduce multe exemple, dar cel mai pregnant în ultima vreme îl constituie recentul tratat cu Ucraina, în care, în schimbul prelungirii închirierii portului Sevastopol până în 2042 (contract ce expira în 2017), se prevăd inclusiv reduceri la preţul gazelor livrate de Gazprom. Cum de un tratat politic se bazează pe o companie aşa-zis comercială, am explicat în alt articol.
Poate că această bogăţie în resurse este pentru Rusia o binecuvântare, dar pentru poporul Rusiei este un blestem. Mă bazez în această afirmaţie pe exemplele multiple care ni le oferă atât istoria, cât şi multitudinea de cazuri actuale. Şi le pot enumera. Arabia Saudită şi mulţimea de state bogate în petrol din zona Golfului sunt bogate, exportul lor de petrol fiind principala lor resursă. Cetăţenii lor au un nivel de trai ridicat faţă de media din regiune, dar în schimb sunt nişte dictaturi în cel mai clar sens al cuvântului. Legea musulmană se aplică cu stricteţe, iar opozanţii sunt prigoniţi fără milă. Tocmai datorită faptului că aceste clase conducătoare, în majoritatea ţărilor monarhii absolute, dispune de resurse financiare suficiente ca din când în când să dea câte ceva şi supuşilor, în schimbul obedienţei. Atâta doar că populaţia lor este mai mică decât cea a Rusiei, deci mai uşor de satisfăcut cu ceva mărunţiş. Opozanţii sunt prigoniţi fără milă, iar populaţiei nu-i pasă, din moment ce primeşte stipendii de la conducere. Nu contează că acele stipendii sunt o cotă insignifiantă faţă de încasări, şi că zone de bază ca şi învăţământul, sănătatea sunt subfinanţate, în defavoarea apărării, din moment ce armata şi internele sunt responsabile cu protecţia regimului inclusiv împotriva propriilor supuşi. De ce să stimulezi sănătatea şi învăţământul, când educaţia poartă în ea germenii cunoştinţei, care în curând ar putea cere drepturi, inclusiv politice? Nu este întâmplător că tocmai în aceste state se dezvoltă formele radicale de opoziţie, cele fundamentalist islamice, ale căror cel mai cunoscut exponent este chiar Osama bin Laden, saudit la origine?
La fel, în Rusia, apare acelaşi fenomen. Masele se lasă seduse de discursul naţionalist, acceptând unele mici beneficii, cedând în schimb libertăţile lor de bază, pentru care unii în estul Europei au luptat şi au murit. În schimb, pentru ei este suficient faptul că votca este încă ieftină şi că Rusia este o mare putere, orgoliul care a făcut mujicul rus să susţină atâtea secole imperiul, să lupte şi să moară pentru el, chiar dacă în schimb nu primea decât împilarea seculară. De aceea, pentru conştiinţa rusului de rând, binecuvântarea Rusiei îl reprezintă blestemul său, el fiind în continuare dispus să renunţe la drepturi în schimbul ideii că Rusia este mare. Nu contează că el moare de foame, iar conducătorii se îmbuibă, contează că are o sticlă de votcă şi conştiinţa imperiului.
După căderea URSS, Rusia a încercat după modelul britanic crearea unui Commonwealth, sub numele de CSI. Tentativă eşuată, din moment ce fiecare din ţările proaspăt independente avea propria agendă, în funcţie de aspiraţiile fiecăreia. A fost nevoie de constrângere, inclusiv prin crearea de conflicte devenite ulterior îngheţate, ca să le readucă la sânul CSI. În unele cazuri, au apărut războaie civile, de asemenea prost gestionate, ca şi în cazul Turkmenistanului. Iar acum apar alte probleme, în Kirghistan, de exemplu.
Ca şi o concluzie, Rusia a ratat ocazia de a se decoloniza paşnic, evitând astfel multe probleme care în curând vor fi extrem de greu de gestionat. De exemplu, a creat focarele din Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud, la fel ca şi cel din Moldova, Transnistria. Pe lângă imensele resurse aruncate aici, aceste pseudostate mafiote nefiind capabile, chiar prin masiva contrabandă să se susţină singure, fără aportul economic, militar şi politic al Moscovei, au mai apărut şi probleme de altă natură.
Nu poate fi negat faptul că implicarea rusească în Georgia, respectiv în conflictele din Osetia de Sud (1992) şi Abhazia (1992-1993) nu au avut o influenţă majoră asupra desfăşurării ulterioare a mişcării de secesiune din Cecenia. Nu trebuie uitat faptul că Şamil Basaev, cel mai căutat om din Rusia de după 1994, a fost comandantul frontului nordic în războiul din Abhazia în 1993 şi ministru adjunct al apărării din Abhazia, un adevărat erou al Rusiei în acea vreme. În fruntea cecenilor săi a intrat în oraşul Gagra dinspre nord, la 1 octombrie 1993, susţinuţi de aviaţia rusă, în timp ce oraşul era blocat dinspre mare de flota rusească, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, Golovin, KIL-25 şi BTH-38. Masacrele au fost pe măsură, mii de georgieni ucişi şi zeci de mii fugiţi. Oamenii lui Basaev au adus circa o sută de civili georgieni pe stadionul din Gagra, i-au decapitat şi au încins un macabru meci de fotbal cu capetele lor.
Un an mai târziu, acest Şamil Basaev devenea proscris în Rusia, pe motiv că se aliase lui Djohar Dudaev, fost general sovietic de aviaţie ce devenise preşedintele autoproclamatei republici cecene, independente faţă de Rusia. A luptat la Groznâi în fruntea batalionului abhaz format din veteranii săi din Abhazia, acum împotriva armatei ruse. A condus raidul asupra spitalului din Budivonosk, luând 1600 de ostatici, a terorizat Rusia mai mult decât oricare, chiar şi luările de ostatici de la teatrul din Moscova, din 2002, fiindu-i atribuite. A murit în 2006, în explozia accidentală a unui camion cu muniţie.
Destinul unui luptător, creat de Rusia, care ajunge să lupte împotriva ei, la fel ca şi alte cazuri. La fel, revolta lui Abd-el-Krim, în Marocul anilor 20 va fi purtată de către veteranii marocani din armata franceză din primul război mondial, soldaţi cu experienţa frontului. Şi exemplele sunt nenumărate. De fiecare dată când imperiul îşi foloseşte soldaţii recrutaţi din colonii, aceştia, cu prima ocazie, vor lupta pentru independenţa ţării lor. Aşa s-a întâmplat şi în Moldova în 1992, când veteranii moldoveni ai războiului sovieto-afghan au luptat împotriva transnistrenilor.
Ideea este că iniţierea de către Rusia a conflictelor în ţările ce s-au desprins de imperiul sovietic a amorsat dorinţa de independenţă a republicilor rămase în componenţa Rusiei, acolo unde ruşii sunt minoritari în proporţie de mai puţin de 5%. Antrenarea şi înarmarea voluntară a acestor populaţii în conflict este o sabie cu două tăişuri, şi Rusia acum vede reversul medaliei. Cecenii au devenit conştienţi de puterea lor, s-au văzut înarmaţi, până să-şi aducă aminte de tradiţiile lor războinice şi să ridice armele pentru independenţă a fost doar un pas, trecut cu uşurinţă. Mai ales că şi demografia este de partea lor şi a populaţiilor caucaziene. Ruşii sunt minoritari în toate republicile de aici: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Mai mult, Rusia este formată din 21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari, am exemplificat doar cu regiunea Caucazului, deoarece este tocmai regiunea în care Rusia sângerează cel mai mult. Un ultim exemplu, chiar săptămâna trecută, un atac asupra Parlamentului cecen a lăsat peste opt morţi, inclusiv atacatorii. Un mesaj dur care demonstrează că războiul din Cecenia este departe de a fi încheiat, cum pretinde Rusia. Precedentul atac care îmi vine în minte asupra unui parlament a avut loc în 2002, când separatişti pakistanezi din Kashmir au atacat parlamentul indian, provocând mai multe victime, incident care a dus aproape până la izbucnirea unui nou război între India şi Pakistan.
Astăzi, Rusia duce o luptă fără ieşire în Caucaz. Nu poate învinge, s-a văzut din ultimii şaisprezece ani. Acum nici nu mai poate renunţa, din două motive. Unul, întreg eşafodajul prin care actuală putere a acces la conducere a fost carta naţionalistă. Să renunţe la Cecenia sau să cedeze ceva din linia dură impusă în ultimii zece ani ar însemna recunoaşterea înfrângerii şi prin asta delegitimarea actualei puteri ruse în ochii rusului de rând. De aici începe fisura, chiar într-un stat autocratic. În timp, chiar dacă se vor crampona de putere, aceasta li se va şubrezi iremediabil. Al doilea, o cedare acum ar antrena prioncipiul dominoului şi în alte republici, care stau cu ochii pe Cecenia şi Daghestan. Deocamdată, conflictul cecen s-a extins doar în republicile musulmane învecinate.
Are Rusia o altă soluţie, decât cea de a continua să lupte şi să sângereze în Caucaz? Sau, mai bine zis, avea Rusia o altă soluţie în aşa fel încât să nu fi ajuns în situaţia actuală?
Eu cred că da. Această soluţie a fost deja iniţiată de Boris Eltsin în 1996, atunci când a încheiat în grabă primul război cecen dintre 1994 şi 1996, devenit prea nepopular, ţinând cont de marile pierderi ruseşti. Tratatul de pace s-a încheiat ca şi între două state independente, iar Eltsin a spus că respectivul tratat pune capăt unui război de patru sute de ani. Dacă Rusia îi lăsa pe ceceni aşa, într-o stare de cvasiindependenţă, aceştia făceau în continuare ceea ce ştiu mai bine, adică se luptau între ei. Asta au făcut până când Vladimir Putin, pe atunci un ilustru necunoscut devenit preşedinte interimar după demisia lui Eltsin, declanşează al doilea război din Cecenia, devenind o persoană extrem de populară, astfel reuşind fără prea mare efort să-şi adjudece două mandate prezidenţiale. Dacă Cecenia era lăsată în continuare aşa, fracţiunile tribale şi rivale s-ar fi măcinat reciproc multă vreme. Asta a înţeles şi Putin după doi ani de război, atunci când s-a aliat cu unii împotriva altora, respectiv cu gruparea lui Ahmad Kadârov, ucis în 2004, respectiv cu fiul său, Ramzan, în funcţie şi astăzi, nişte şefi de bandă şi criminali de drept comun, la fel ca şi multe alte figuri din Cecenia.
Intervenind în 1999, Rusia a făcut tot ceea ce putea fi mai rău, anume a radicalizat opoziţia cecenă, aruncând-o în braţele fundamentalismului islamic. Cecenii nu au avut alt stat care să-i susţină, aşa cum separatiştii din Kashmir au Pakistanul. Dar trecând la fundamentalism, lucru acceptat chiar şi de islamiştii moderaţi, ajutorul sub formă de bani, arme şi luptători îndoctrinaţi a început să curgă dinspre grupările teroriste musulmane. Astfel, întreaga opoziţie împotriva Rusiei s-a radicalizat într-una fundamentalist islamică. Dacă în deceniul zece al secolului trecut, cecenii luptau pentru independenţă, acum luptă pentru instaurarea Califatului, un stat islamic care să cuprindă toţi musulmanii din Pakistan până în Maroc, ideea de bază a organizaţiilor gen Al-Queda.
Dacă i-ar fi lăsat în pace, cu tratatul lui Eltsin, Rusia ar fi dat o şansă moderaţilor să învingă. Nu trebuie uitat că şi generalul Djohar Dudaev era un moderat, dar ruşii l-au ucis cu o rachetă dirijată după telefonul său mobil tocmai pe omul pe care mai târziu ar fi trebuit să-l susţină. Deoarece, dacă ar fi făcut-o, poate nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, cu bombe explodând în metrou la două staţii de centrul Moscovei.
Ca un exemplu aduc cazul Tadjikistanului. Devenit independent din 1991, un an mai târziu este confruntat cu un război civil, în care una dintre părţi, devenită fundamentalistă, era ajutată direct, cu oameni şi bani, precum şi cu instrucţie şi refugiu, de Afghanistanul vecin, pe atunci fieful talibanilor. Rusia i-a susţinut pe opozanţii fundamentaliştilor, inclusiv cu trupe, într-un război care a durat aproape patru ani, şi a obţinut mai multe şi a avut pierderi mai mici decât în primul război cecen. De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei era de partea lor, împotriva fundamentaliştilor.
La ora actuală, majoritatea cecenilor sunt împotriva ruşilor şi a bandei lui Kadârov, iar a fi fundamentalist pentru ei înseamnă să fi împotriva lor. Indirect, fără să vrea, prin oprimarea cecenilor, Rusia a contribuit la radicalizarea musulmanilor din Caucaz, o problemă foarte dificil de gestionat. Radicalismul musulman se poate extinde în republicile musulmane independente foarte rapid, având două centre importante de greutate: unul în Caucaz şi altul în Afghanistan, în zona controlată încă de talibani.
Ce ar fi fost, sau ce ar fi putut fi, dacă Rusia urma cealaltă cale? Cecenia nu ar fi diferit mult de Turkmenistan, sau Tadjikistan. Ar fi fost sub oblăduirea economică şi influenţa politică a Rusiei, dar ar fi fost independentă, sau cu o autonomie sporită. Dar Rusia nu ar fi pierdut zeci de mii de oameni şi sute de milioane de dolari acolo fără să rezolve nimic, ba dimpotrivă, radicalizând toată populaţia împotriva lor, chiar transformând-o în viitorii kamikaze împotriva infidelilor care nu îmbrăţişează cu devoţiune Koranul.
Procesul de decolonizare Rusia nu l-a început, şi nici nu intenţionează să-l înceapă, deşi are cazurile republicilor care s-au desprins din URSS în 1991, cazuri ce pot fi socotite de succes, comparativ cu ce se întâmplă în republicile caucaziene. Cele mai de succes sunt ţările baltice. Singurele excepţii ale succesului relativ de care vorbeam sunt chiar statele în care Rusia a plantat conflictele sale, respectiv Georgia şi Moldova, care au problemele separatiste pe teritoriul lor. Chiar şi aşa, situaţia lor este infinit mai bună decât Caucazul.
Dacă Rusia ar fi lăsat lucrurile să meargă, fără să declanşeze un nou război în Cecenia, poate la ora actuală ar fi avut o altă situaţie acolo. În mod sigur ar fi trebuit să acorde o autonomie lărgită, poate chiar independenţa republicilor caucaziene, dar în mod sigur acestea ar fi fost total dependente economic de Rusia. Şi nu numai economic, în mod sigur Rusia ar fi avut un rol preponderent în toate deciziile politice. Ar fi fost o independenţă de facto, aceste ţări fiind incapabile să-şi dezvolte o viaţă independentă, nu au nici resursele, nici teritoriul, nici vocaţia să o facă. Ar fi fost tot ale Rusiei, dar independente cu numele. Iar Rusia nu ar fi sângerat atât şi nu ar fi pierdut în continuare bani şi resurse doar pentru a spune că a rămas o mare putere.
Marea Britanie a ştiut să rămână o mare putere, nu cea mai mare, dar a rămas o marte putere şi după ce a renunţat la colonii. Le-a dominat economic prin intermediul Commonwealth-ului, dar le-a păstrat fidele. În schimb, Franţa a procedat altfel. Şi le-a exploatat intens, intervenind dur de fiecare dată când una dintre ele lua o decizie neconvenabilă Parisului. Nu este de mirare că jumătate din ţările aflate în primele zece locuri în clasamentul statelor eşuate al revistei Foreign Policy sunt foste colonii franceze. O atitudine mai apropiată de a Rusiei, să ne mai mirăm că cei doi preşedinţi se înţeleg foarte bine?
În concluzie, dacă Rusia ar fi început decolonizarea mai devreme, poate ar fi fost scutită să treacă prin ceea ce trece în Caucaz. Şi este foarte posibil ca de aici să piardă enorm, nu trebuie uitat cât a pierdut Franţa ca şi putere importantă după înfrângerea din Algeria din 1962.
Neştiind cum să gestioneze situaţia, Rusia şi-a complicat existenţa, împingând ţările caucaziene în braţele fundamentalismului islamic, spre deosebire de ţările musulmane devenite independente din CSI, scăpate deocamdată de acest spectru. Dacă ar fi gândit mai bine, ar fi putut evita războiul fără sfârşit al Caucazului. Vinovată de această situaţie rămâne doar orbirea conducătorilor care, pentru prezervarea imperiului şi a rolului de lider al Rusiei, au ales calea dură care a dus până aici. Dar lucrurile nu s-au oprit şi nu se vor opri, Caucazul va sângera continuu, o rană adâncă care nu se închide, pe harta Rusiei.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.