luni, 30 august 2010

Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) Dilema kirghiza

În primăvara aceasta s-au petrecut două Spaţiere de la stânga la dreaptaevenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.
Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.
Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.
La fel stă situaţia pretutindeni în fostul imperiu sovietic, la fel şi în actualul stat rus. Aici, Rusia se comportă ca un pompier pe cale de a fi concediat care aprinde focuri pentru a-şi justifica importanţa în faţa comunităţii, iar atunci când comunitatea îl cheamă pentru a stinge incendiul, el îl lasă mocnit, gata să izbucnească oricând, astfel încât el să devină indispensabil în ochii acestei comunităţi. Singura diferenţă este că aici acestea nu se numesc focuri mocnite, ci conflicte îngheţate.


Dilema kirghiză


Primul dintre elementele mai susmenţionate care au şubrezit poziţia Rusiei s-a petrecut în Kirghistan. Această fostă republică sovietică din Asia Centrală, învecinată la nord de Kazastan, la est şi sud-est de China, la vest de Uzbekistan şi la sud de Tadjikistan. Ocupă o parte din Valea Fergana, un mozaic etnic complicat şi predispus la tulburări. Cu o populaţie de 5,4 milioane locuitori, minoritatea predominantă este cea uzbekă (13,8%) urmată de cea rusă (12,5%). Importanţa strategică a ţării constă în faptul că domină înălţimile ce mărginesc valea Ferghana, împărţită de sovietici între Uzbekistan şi Tadjikistan, primii stăpânind cea mai mare parte a acesteia, iar ultimii intrarea sa îngustă. Mai mult, Kirghistanul domină prin înălţimile munţilor Tian Şan o parte din bazinul Tarim, parte din regiunea Xinjiang din China, dominat de minoritatea musulmană uigură.
Piesele necesare unei răsturnări erau puse în scenă încă din martie 2010. Preşedintele Kurmanbek Bakiev devenise nesigur pentru Rusia. Printre păcatele sale, delegaţia trimisă în China condusă de fiul său, care s-a întors cu o serie de tratate economice ce subminau poziţia rusească, era cel mai puţin important. Deoarece aceste contracte vizau construirea de facilităţi electrice care ar fi scăzut dependenţa ţării de Rusia.
Un alt război subversiv se duce în zonă, un război nu mai puţin important decât cel din Afghanistan. Este vorba de luptele pentru influenţă în zona Asiei Centrale, între principalii actori la preponderenţă într-o zonă strategică din apropierea zonelor bogate în resurse energetice din Marea Caspică. Menţionez aici Rusia, SUA, China, Iranul şi Turcia. Iar unul dintre fronturile pe care se duce această luptă între primii doi actori preponderenţi este cel al bazelor militare. Restul încearcă doar să-şi proiecteze influenţa încă prin intermediul armelor economice sau etice şi ideologice. Singurele puteri cu piciorul bine înfipt în zonă, respectiv prin intermediul bazelor militare, sunt Rusia şi SUA. Prima, ca şi moştenitoare a fostei Uniuni Sovietice, a doua, în urma războiului din Afghanistan.
În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, regimul taliban din Afghanistan a fost răsturnat, talibanii fiind alungaţi în zonele muntoase din proximitatea graniţelor cu Pakistanul. Un sistem logistic de aprovizionare care să poată susţine efortul militar a fost edificat prin baze americane închiriate în ţările din jur, ţări aflate până de curând în sfera de interese a Rusiei ca foste state sovietice. Iniţial, Rusia a interpretat acest război împotriva terorismului ca un cec în alb pentru a se ocupa de proprii islamişti, dintre care cei mai agresivi rămâneau cecenii. Ulterior, poziţia Rusiei s-a mai nuanţat, ea devenind din ce în ce mai nemulţumită de prezenţa americană, mai ales când aceştia nu păreau să fie prea grăbiţi să lichideze rezistenţa talibană, al cărei sfârşit nu ar mai fi justificat prezenţa militară americană în regiune. Deoarece această prezenţă era dublată de bani, mulţi bani pompaţi către statele respective avide de valută. Urmau apoi şi unele investiţii, iar mai târziu ideile occidentale îşi făceau loc în societăţile respective. „Revoluţiile portocalii” din regiune sunt şi o consecinţă directă a prezenţei americane. A reuşit în Georgia, dar a eşuat în sânge în Uzbekistan, în urma revoltei de la Andijan din 2004, chiar şi România a găzduit câţiva refugiaţi atunci. Eşecul din Uzbekistan a dus la închiderea bazei americane din această ţară, eveniment care americanii nu doreau să-l repete în altă parte.
Poziţia americană este vitală din mai multe privinţe. În primul rând, este o continuare a politicii de „containment”, de îngrădire a Rusiei, asemănătoare cu cea din timpul Războiului Rece. În ciuda declaraţiilor, americanii nu au încredere în Rusia, chiar dacă spun altfel, iar conducerea rusă le ţine isonul. Rusia este nesigură, oricând poate ajunge la putere un regim care să redeschidă vremurile declarate apuse ale Războiului Rece. În caz că se va întâmpla asta, SUA doresc să fie pregătite. Alt aspect îl constituie izolarea Iranului, prins din două părţi, şi dinspre Afganistan şi dinspre Irak. Aici, lupta pentru influenţă continuă, retragerea trupelor combatante americane din Irak fiind doar un episod. Nu în ultimul rând, trebuie menţionată influenţa asupra Chinei. Valul revoluţionar „portocaliu” a ajuns destul de aproape de graniţele acesteia, proiectând contestarea partidului unic comunist şi a regimului chiar din interior. Şi nu este un lucru prea dificil, provinciile vestice ale Chinei fiind Tibetul şi Xinjiang, ultima predominat musulmană. Răbufnirea tulburărilor din Tibet din 2008 pot fi privite şi din această perspectivă.
Ori, Rusia în revenire, după succesul din Ucraina îşi îndreaptă atenţia spre sud, încercând să aplice o lovitură aici, destabilizând poziţia americană şi chiar cea chineză, suflându-i contractele economice semnate în ianuarie. Loviturile succesive în sectoare diferite, chiar divergente, a fost o tactică aplicată de toţi marii generali. Fiindcă Rusia aşa gândeşte şi aşa acţionează, ca şi o cetate sub asediu. Întreaga propagandă internă încearcă să inducă în mentalul colectiv al poporului rus această imagine, cea a cetăţii asediate.
În Kirgistan, miza o constituie baza americană de la Manas, denumită aşa de la aeroportul Manas din vecinătatea capitalei Bishkek. Tentativa de a-i scoate pe americani din baza de la Manas datează din februarie 2009, când preşedintele Bakiev anunţă iminenta închidere a bazei, urmată de votul favorabil al parlamentului. Deloc întâmplător, Rusia anunţă un acord cu Kirghistanul, prin care oferă un ajutor de 150 milioane dolari şi împrumuturi de 2 miliarde. Americanii revin cu oferta de a creşte chiria pentru baza militară la 60 milioane USD (mai mult decât triplu) şi un ajutor guvernamental direct de 117 milioane USD. Se pare că americanii par mai solvabili, aşa că un nou acord pe un an se încheie în iunie 2009. Acest acord expira în iunie 2010, dar se pare că Rusia nu a mai avut răbdare, forţând schimbarea preşedintelui şi a regimului. Era o tentaţie prea mare, cea de a folosi arma occidentală împotriva americanilor. E vorba de o „revoluţie portocalie” inversă, în folosul Rusiei.
Cum spuneam, în martie piesele erau pregătite. Din februarie, preţurile la energie au crescut enorm, pentru încălzire cu 400% şi electricitate cu 170%. Din martie, o puternică campanie media antiprezidenţială a fost pornită. Trebuie menţionat că majoritatea mijloacelor media din această ţară sunt în proprietate şi mâini ruseşti. Ca o urmare din anii Războiului Rece, în goana după alianţe în zonele sensibile, şi americanii au fost nevoiţi să accepte şi să susţină regimuri autocratice, în unele zone chiar dictatoriale. Astfel, ca răspuns, preşedintele Bakiev închide câteva ziare şi posturi de televiziune. În zilele premergătoare tulburărilor, vârfurile opoziţiei vizitează Moscova şi se întâlnesc cu primministrul Vladimir Putin, iar bazele ruse de pe teritoriul Kirghistanului sunt întărite cu 150 de paraşutişti, asta chiar a doua zi după izbucnirea tulburărilor.
Demonstraţiile pornite la începutul lui aprilie 2010 duc la ocuparea clădirilor oficiale de către protestatari, preşedintele fiind nevoit să fugă. Desfăşurarea evenimentelor este importantă, dar prea lungă pentru a fi subiectul acestui articol. Contează rezultatele şi consecinţele pentru înţelegerea situaţiei actuale, să vedem unde ne aflăm. Pornită ca o mişcare populară cu scopul de a înlocui conducerea cu una obedientă Moscovei, situaţia a degenerat grav, ajungându-se la masacre şi purificări etnice, mai ales în zona de sud. Iniţial, se părea că Rusia şi-a atins scopurile, ancorându-se solid în Kirghistan, instalându-şi un guvern şi un preşedinte interimar favorabil în persoana Rozei Otumbaieva,
În sud, situaţia degenerează pe zi ce trece, confruntările continuând. Vorbim deja de mii de morţi şi sute de mii de persoane dislocate. Purificarea etnică este la ordinea zilei, iar guvernul pare să fi pierdut total controlul. Peste o sută de mii de etnici uzbeci au trecut în Uzbekistan, când această ţară îşi închide inexplicabil graniţele refugiaţilor. Explicaţia este simplă, Uzbekistanul îşi vrea cei trei sute de mii de etnici în interiorul Kirghistanului, nu în propria ţară. Tulburările îi servesc de minune pentru a submina controlul kirghiz în această zonă pentru ca mai târziu să o poată pur şi simplu alipi. Vorbeam mai devreme despre graniţele trasate intenţionat de sovietici, chiar cu scopul de amesteca neamurile cu ţările, pentru a crea conflicte permanente, îngheţate sau active, pentru a le arbitra şi gestiona în scopul de a-şi menţine dominaţia zonală. Ori, se pare că Uzbekistanul, privit de mulţi ca şi „omul forte” al Asiei Centrale, prin faptul că este cea mai populată ţară de aici, cu 27 milioane de locuitori, de cinci ori mai mult decât Kirghistanul şi o mare masă de etnici uzbeci împrăştiată în ţările din jur. Chiar dacă a făcut jocul Rusiei în 2004, expulzând baza americană de aici, de această dată se pare că Uzbekistanul are o agendă proprie, pe care este decis să o îndeplinească.
Prin forţa împrejurărilor, se pare că Rusiei i-a scăpat total situaţia de sub control, aflându-se acum în situaţia ucenicului vrăjitor care a pornit evenimentele şi nu le mai poate controla. Decizia de a accepta observatori din forţele de poliţie europene, în cadrul OSCE, este o mărturie a neputinţei. Numărul lor redus (52 de poliţişti neînarmaţi pe post de consilieri cu posibilitatea de suplimentare cu încă 50) denotă, totuşi, faptul că Rusia îi doreşte aici mai mult ca şi martori pentru a se apăra de acuzaţiile că nu a pus la cale aceste tulburări. Adevărul este că a pus la cale o mişcare care a scăpat total de sub control şi nu se ştie cum se va sfârşi şi care va fi situaţia strategică după ce lucrurile se vor linişti, când se vor linişti. Mai mult, se pare că pe termen scurt nu şi-a atins obiectivele: guvernul interimar a prelungit contractul cu americanii pentru închirierea bazei de la Manas cu încă un an. Dar alegerile urmează să se desfăşoare la sfârşitul anului în curs, dacă situaţia din sud va permite organizarea lor.
În concluzie, se pare că Rusia a iniţiat o contralovitură după modelul oranj, dar care a degenerat într-o situaţie ambiguă din care nu se ştie cum se va ieşi. Când s-a trezit cu cartoful fierbinte în mână, Rusia a încercat să îl arunce către OSCE, dar această organizaţie s-a dovedit de-a lungul anilor total impotentă pentru scopurile pentru care a fost creată. Deci, nu vom şti încă cum se va ieşi de aici, dar important este faptul că timpul lucrează împotriva Rusiei. Americanii au mai multe atuuri ca să întoarcă situaţia în folosul lor, bineînţeles, dacă au cap să o facă. Părerea mea, analizând strict situaţia de faţă, este că Rusia s-a expus prea mult, purtată de valul victoriei ucrainene, iar situaţia actuală reprezintă un recul în strategia sa. Pot spune că Kirghistanul poate fi, dacă americanii îşi vor juca bine cărţile, ar putea fi o înfrângere majoră pentru Rusia, deoarece de pe acum este o înfrângere parţială, fie numai prin faptul că nu şi-a îndeplinit obiectivele: expulzarea americanilor de la Manas şi instaurarea unui regim favorabil, inclusiv excluderea economică a chinezilor prin anularea tratatelor economice ce scădeau dependenţa Kirghistanului de Rusia. În schimb, a obţinut o situaţie în pragul unui război civil, iar Rusia ştie ce înseamnă să gestionezi un război civil, din moment ce a mai avut parte de unul în Tadjikistan, în anii '90. Mai mult, a implicat şi Uzbekistanul într-o problemă în care l-ar fi vrut deoparte. Nu m-ar mira o bruscă apropiere viitoare între UA şi Uzbekistan, pe baze comune. Vorbesc aici inclusiv de baze militare americane în Uzbekistan, chiar dacă acum şase ani au fost daţi afară.
Următorul articol se va referi la al doilea eveniment recent care fisurează flancul sudic al Rusiei şi va fi intitulat Războiul fără sfârşit din Caucaz
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului

joi, 12 august 2010

Basarabia, Valea Fergana si teama de Romania

Am primit un nou articol din partea domnului Virgiliu Culiceanu, pe care mi-am permis să-l postez cu câteva amendamente personale. Vă invit sa citiţi acest articol, este deosebit de interesant, mai ales ca mass-media din Romania este, ca de obicei, preocupată de alte probleme, mai cu seamă de politica internă, în timp ce pe plan extern se petrec evenimente deosebite.
Referitor la performanţa mediei româneşti, cea mai bună comparaţie care îmi vine în minte este cea cu orchestra simfonică de pe Titanic care continua să cânte în timp ce transatlanticul se scufunda.



Basarabia, Valea Fergana, si teama de Romania


Efectul globalizarii: iata cum au fost conectate doua zone aflate la 2 500 de kilometri distanta una de alta. Meritul Rusiei!

Rasturnare de situatie in Asia Centrala! "Sambata trecuta (17 iulie, n.n.), la Alma-Ata, in cadrul unei reuniuni a ministrilor de Externe din 56 de state membre ale OSCE, s-a decis trimiterea in Kirgizstan a unei misiuni politienesti europene.", anunta domnul Petru Bogatu in articolul sau "Solutia germano-americana pentru Basarabia" (Jurnal de Chisinau). Este o stire de mare importanta, dar trecuta cu totul cu vederea de presa din Romania.
Acest eveniment marcheaza schimbari tectonice pe harta geopolitica a regiunii Marea Neagra - Asia Centrala, fiindca zona va putea fi controlata de tandemul UE - SUA, in detrimentul Rusiei, care rateaza astfel revenirea la una din cele trei puncte de referinta din ceea ce considera spatiul sau de securitate: granitele muntoase din Carpati, Caucaz si Asia Centrala. Cu alte cuvinte, Rusia, care se presupune ca a initiat revoltele din regiune pentru a prelua controlul, a ramas cu buzele umflate. Dar nu va intristati: va primi ceva in schimb!

Kirghizstanul, o tara fara resurse, ocupa lantul muntos Tien Shan, care desparte Asia Centrala de Asia de Sud si China, si care inconjura Valea Fergana, cea mai fertila si mai populata zona din regiune, aflata in componenta Uzbekistanului.
Datorita locatiei sale strategice, controlul asupra Kirghizstanului ofera capacitatea de a pune presiune asupra Kazahstanului, Uzbekistanului, Tadjikistanului si Chinei. Astfel Kirghizstanul reprezinta o piesa critica pentru planul general al Rusiei de a reveni in fosta sfera de influenta sovietica. De asemenea, cine controleaza Kirghizstanul, poate influenta situatia din Afganistan si Iran. Controlul asupra Kirghizstanului inseamna controlul asupra Vaii Fergana si asupra Inimii Asiei Centrale.

Exagerand doar foarte putin, dominarea Transnistriei asupra Moldovei, deci asupra Europei Centrale si de Sud-Est, este aceeasi cu a Kirghizstanului asupra vaii Fergana. Pana la schimbarea de regim si orientare din Ucraina, Rusia controla si Moldova, si Ucraina prin intermediul Transnistriei. Iar in tandem cu enclava din Kaliningrad, controleaza coridorul strategic Marea Neagra - Marea Baltica!
Extrapoland putin, pe vremea URSS-ului, republica Moldova era numita "Livada URSS-ului" si "Gradina URSS-ului".

Personal, cred ca Transnistria va ramane Moldovei, in compensatie pentru controlul Rusiei in Ucraina. Dupa ce Rusia se va intari in Ucraina, importanta Transnistriei va scade, si, oricum, macar atat trebuie sa stie: ca nu poate sa tot ia, fara sa dea nimic in loc. Avand deocamdata controlul aproape absolut al Marii Negre prin baza navala din Crimeea, si controlul Caucazului, stiind ca republica Moldova este luata sub aripa de UE, SUA si NATO, detinerea in continuare a controlului asupra Transnistriei ar putea aduce asupra Rusisi presiuni pe care nu le va putea suporta. Mai ales ca, din toata Uniunea Europeana, Germania este de departe cea mai alergica si refractara la existenta unei "gauri negre" la granita Uniunii, controlata de o "democratie suverana", adica Rusia. Pentru cel care nu stie, orice democratie care este insotita de inca o calitate - suverana, originala, etc. - cu siguranta nu este democratie. Este altceva.
Deja UE a inceput sa dea semnalele de presiune corespunzatoare:
- South Stream nu poate deveni un proiect prioritar pentru Uniunea Europeana, pentru ca sursele de gaze nu sunt noi si nu există suficiente dovezi ca proiectul va servi cel mai bine interesele statelor membre, a declarat pe 31 iulie Marlene Holzner, purtatoarea de cuvant a comisarului european pentru energie, Günther Oettinger, citata de portalul bulgar Novinite.com. Astfel ca proiectul, evaluat la 25 de miliarde de euro (cel mai scump gazoduct din istorie), nu va putea fi finantat din fonduri europene.
- In dimineata zilei de 2 august, Yan Peklo, directorul Fundatiei de Cooperare Polono-Ucraineana din Varsovia si Raluca Raducanu, directorul executiv al Centrului pentru Studii Est-Europene de la Bucuresti, au declarat in direct la radio Vocea Basarabiei ca in programul Partneriatului Estic al Uniunii Europene, Republica Moldova a devenit prioritatea numarul unu. Si ca in cercurile politice inalte din Polonia, dar si din UE, se vorbeste tot mai mult despre includerea ei în pachetul tarilor din Balcanii de Vest de aderare la Comunitatea Europeană.

Asa cum am afirmat de atatea ori, orientarea Ucrainei catre Rusia a crescut enorm importanta geopolitica a republicii Moldova (Transnistria inclusa) pentru UE, SUA si NATO, si a intarit pe masura rolul de vector euroatlantic al Romaniei, de la Marea Neagra pana la granita cu China. Insasi faptul ca Angela Merkel este gata sa deschida portile UE pentru 140 de milioane de euroasiatici, pentru a obtine eliberarea a 4 milioane de europeni indica raportul de crestere a mizei Basarabiei si a Romaniei.

Sunt analisti care se tem ca o apropiere prea mare intre Germania si Rusia ar putea reedita tratatul Ribentropp - Molotov. Pentru ei am o veste: Romania este aliat strategic cu SUA, ceea ce schimba total datele problemei. Astfel, Romania poate forma un "cordon sanitar" intre Germania si Rusia, iar sustinerea SUA ofera Romaniei cea mai mare libertate de a se implica in problemele importante ale politicii internationale. Dovada, Strategia Nationala de Aparare, prin care Romania poate lansa atacuri militare preventive.
Apoi, acum exista UE si NATO, si Germania nu poate lua hotarari de una singura fara consecinte.
Oricum, o alianta prea puternica intre Germania si Rusia ar putea slabi puterea UE, iar Romania poate echilibra situatia.
Cand a fost intrebat la inceput de mandat de ce alege sa promoveze Axa: Bucuresti - Londra - Washington, si inca atat de ferm, presedintele Basescu a spus: "SUA nu isi tradeaza niciodata aliatii!".

Rolul Romaniei intre Germania, SUA si Rusia, creste, si arta consacrat romaneasca de a face politica pe sarma va fi din nou la inaltime. Am motive sa cred ca Romania poate deveni nu doar o punte intre UE si Rusia, ci si intre UE si SUA. Nu este deloc exclus ca Axa: Bucuresti - Berlin - Washington care incepe sa se contureze, sa se transforme, in timp, in Axa: Bucuresti - Berlin Washington - Moscova. Si totul va depinde de cum se va gestiona si rezolva problema Transnistria - Moldova - Romania, si de faptul ca Rusia incepe sa intelega ca este mult mai avantajoasa cooperarea decat conflictul. Pentru toata lumea.

Si asta din cauza ca este cu siguranta o legatura stransa intre Kirgizstan si Transnistria, rezolvarea problemei din jurul Vaii Fergana fiind cuplata cu o intelegere si in problema Basarabiei, fiind stiut ca negociatorii rusi pun intotdeauna pe masa mai multe dosare geopolitice o data, iar duetul SUA - UE are interes puternic de a aduce securitate deplina a coridorului energetic Romania - Marea Neagra - Georgia - Azerbaidjan - Marea Caspica - Kazahstan, si a coridorului strategic Marea Neagra - Marea Baltica. De asemenea, controlul situatiei in regiunea Afganistan - Iran si securitate la granita cu Ucraina.

Rusia are nevoie de SUA si UE pentru a-si moderniza tehnologia si a-si diversifica productia interna. Daca se bazeaza in continuare pe vanzarea de resurse naturale, in curand nu va mai putea face fata presiunii puse de puterea economica crescatoare a Chinei, care aduce proportional putere diplomatica si putere militara si, implicit, pretentii la teritorii si resurse. Deja Rusia este tot mai ingrijorata de ambitiile Chinei in Asia, care includ regiunile slab populate si bogate in resurse ale Siberiei. Iar Rusia trebuie ajutata pentru ca, peste 10, 20 sau 30 de ani vom fi bucurosi ca intre noi si China se afla Rusia.
Sunt probleme care se stiau de mult, insa probabil abia acum s-a gasit si o solutie.
Sa nu va mire ca apare atat de des numele de Romania. Pur si simplu, de o vreme, toate drumurile trec prin Romania.

Aleksandr Gelievici Dughin (nascut 7 ianuarie 1962) este geopolitician, filozof, sociolog si politician rus. El militeaza pentru o lume multipolara, pentru crearea unui suprastat eurasiatic, format din UE, Rusia, Asia Centrala, care sa se opuna hegemoniei americane. De a forma un pol de putere continentala care sa se opuna puterii maritime. A scris mai multe carti de geopolitica, dintre care cea mai importanta este "Fundamentele geopoliticii", 1997. Doreste Romania prietena a Rusiei, deoarece este "o tara ortodoxa, cu misiunea sa metafizica si o responsabilitate sporita pentru soarta Europei."
Dughin pune in raspunderea Romaniei impartirea geopolitica mondiala in multipolara si unipolara. Si anume, daca impreuna cu Bulgaria si Serbia, (care in general deja se orienteaza in politica externa dupa Romania) alege sa se integreze in UE, sa fie prietena cu Rusia, si punte intre Rusia si UE, lumea va fi multipolara. Daca alege alianta cu SUA, pe post de cordon sanitar intre UE (Germania) si Rusia, lumea va fi unipolara, cu centrul in SUA:
"In consecinta, alegerea geopolitica a Romaniei este urmatoarea: fie de partea continentalismului, ca tara cu o veche identitate europeana, fie atlantista, indeplinindu-si astfel rolul de „cordon sanitar” in favoarea SUA. Prima optiune implica, printre altele, edificarea unei politici amicale fata de Rusia, in timp ce a doua inseamna nu numai orientare anti-Rusia, ci si discrepanta fata de geopolitica continentalista a Europei insesi, fapt ce duce la slabirea suveranitatii europene in favoarea SUA si a lumii unipolare. Aceasta alegere geopolitica confera Bucurestiului cea mai mare libertate de a se implica in problemele importante ale politicii internationale." (Alexandr Dughin, "Geopolitica Romaniei", Moscova, 01.10.2009)
Se pare ca deja, Romania a ales. Se mai intreaba cineva de ce am optat pentru avioanele F-16? Din acelasi motiv pentru care am acceptat amplasarea a doua baze militare americane si amplasarea viitorului scut anti racheta. Adica pentru a fi exportator de securitate si punte intre Est si Vest.

Dughin scoate din ecuatie Polonia, deoarece este o tara profund catolica. In plus, Romania e singura tara capabila de mediere intre lumea ortotoxa, estica, si cea catolica, vestica. Pozitie scoasa in evidenta si de vizita la Bucuresti a papei Ioan Paul al II-ea, prima vizita a unui papa intr-o tara ortodoxa, de altfel.
Parintele Dumitru Staniloaie, unul din cei mai mari teologi ai Europei secolului XX, a spus mai limpede:
"Ortodoxia romaneasca uneste luciditatea latina a catolicismului si intelegerea rationala a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepatrunse a existentei, propriu popoarelor din Rasaritul Europei." Faptul ca am fost primii crestini din Europa, ca suntem singurii care am pastrat crestinismul in varianta sa originara, si ca vorbim o limba romanica, sunt alte argumente forte ale ecumenismului romanesc, mai spune parintele Staniloae!
(Sunt deci evidente motivele "geloziei" patriarhiei de la Moscova pe ortodoxia romaneasca: ecumenismul nostru este unul natural, pe cand cel rusesc este unul fortat, agresiv, primitiv. Iar reactivarea Episcopiei Dubasarilor si a toata Transnistria a iritat la culme Moscova, care nu intelege si nu accepta cursul firesc al istoriei. Inca.)

Si, mai spune, Dughin:
"Desi o tara mica din estul Europei, Romania a avut in plan intelectual o contributie semnificativa la civilizatie, comparabila cu aceea a natiunilor europene mari, aproape depasindu-le. Aceasta caracteristica a intelectualismului romanesc reflecta spiritul gandirii europene, indisolubil legat de spiritul traditiei, avandu-si originile cu sol, radacini si tendinte, in Antichitate, cat si in eternul Orient european ortodox, ramas neschimbat."
"Identitatea romaneasca face in acelasi timp o simbioza intre vectorii civilizatiei, de Vest si de Est, fara a evidentia, in final, pe niciunul dintre acestia. In aceasta consta unicitatea Romaniei ca societate, ca tara, si a romanilor ca popor."

L-am citat pe Alexandr Dughin pentru ca este un nume foarte cunoscut, cel mai reprezentativ geopolitician rus (asta o spune domnul Ilie Badescu, cel mai reprezentativ geopolitician roman), si a sintetizat perfect opinia strainilor care au cunoscut atat Romania, cat si vecinii din jur. Pentru ca a scos in evidenta vocatia culturii romanesti de punte intre Orient si Occident, dar mai ales vocatia Romaniei pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adica pentru cautarea modurilor de a gandi impreuna, a lucra impreuna. Vocatia geopolitica traditionala a Romaniei este de a transfigura disensiunile si conflictele in armonie si consens, mai spune domnul Badescu. Vocatia sinergiei geopolitice a romanilor este data de pozitia noastra la confluenta marilor spatii geopolitice, a puterilor mari, care tind sa rupa unitatea spatiala.
L-am citat pe Alexandr Dughin pentru ca scoala geopolitica rusa e printre cele mai tari de pe planeta. E si normal, avand in vedere cat material de studiu au avut la dipozitie in ultimele trei sute de ani! Si pentru ca este rus.

Faptul ca un geopolitician de marca, rus, acorda atata importanta Romaniei, nici nu ar trebui sa ne mire prea mult! In ultimele sute de ani, trei mari imperii au "gravitat" in jurul Romaniei: imperiul Austriac, imperiul Rus, si imperiul Otoman. Si tot timpul au tratat Romania ca pe un ax, care trebuie sau nu scos. Tot timpul au fost tentate , dar niciodata nu au avut curajul sa-si duca pornirea pana la capat: scoaterea Romaniei de pe harta cu siguranta ar fi provocat dezechilibre prea mari pentru a putea fi suportate de vreun imperiu! Totusi, au avut o principala grija aceste imperii, tot timpul: sa nu fie niciodata prea multi romani la un loc. Ei bine, se pare ca acum este nevoie de cat mai multi romani la un loc: noile echilibre globale de putere obliga la aceasta.

Este clar ca Basarabia este mult mai importanta decat Valea Fergana, pentru ca nici unul din vecinii nostri nu agreeaza o Romanie mai puternica in mijlocul lor. Faptul ca lacul de romanitate se poate transforma intr-o mare, in mijlocul oceanului slav, le da mari motive de ingrijorare. Ca sa nu mai pomenesc de Ungaria. Si asta pentru ca toti vecinii au pamanuri romanesti si populatii romanesti smulse de la noi de-a lungul istoriei, si alipirea Basarabiei ar crea un precedent periculos pentru ei. Atat doar ca, spre deosebire de cazul reunificarii Germaniei, cand Franta si Marea Britanie s-au opus pe fata, oficial, vecinii nostri nu au acest curaj. Probabil pentru ca stiu ei de ce.
Singurii care ne sustin sunt SUA si UE - Germania, pentru ca Romania este singura tara din zona capabila sa proiecteze vectorul euroatlantic la Marea Neagra Extinsa.

Puternica campanie anti Romania, promovata de ziarele „Der Spiegel", „The Daily Telegraph" şi „Il Giornale", ilustreaza de fapt teama de o Romanie puternica. Daca am fi slabi, nu ne-ar baga nimeni in seama. Acesti fricosi de Romania au primit o lovitura naucitoare de la Angela Merkel, atunci cand aceasta a promis Rusiei liberalizarea vizelor pentru UE, in schimbul retragerii trupelor militare din Transnistria!!! Va spun: propunerea este irezistibila: 4 milioane de romani contra 140 de milioane de rusi!!!
Prin asta, Angela Merkel sugereaza ca 4 milioane de europeni sunt mai valorosi decat 140 de milioane de eurasiatici. Ca sa fiu putin rautacios, am si calculat: un moldovean valoreaza cat 35 de rusi!

Sunt curios: cele trei ziare o vor ataca pe Angela Merkel? Vor anunta Apocalipsa pentru Europa? Vorba ceea, va fi o invazie de 140 de milioane de eurasiatici: nu e gluma! Daca nu, va fi foarte clar ca cele trei ziare - „Der Spiegel", „The Daily Telegraph" şi „Il Giornale" - au actionat la comanda politica impotriva Romaniei! Dupa coordonarea, amploarea si intinderea campaniei, comanda venea de foarte sus. Deci teama de Romania a ajuns la altitudini mari.

Multi se intreaba: oare ce stie Angela Merkel despre Moldova, si nu stim noi?
Probabil ca spusele ilustrului sau inaintas, Otto von Bismarck, cancelarul de otel, cel care a unificat poporul german intr-un singur stat, pentru prima data, cu privire la Romania:
"La 1866 aveam putinta sa o zdrobesc, dar m-am ferit chiar de a o jigni prea mult, fiind un stat cu menire de a civiliza si de a mentine ordinea, el merita sa fie sustinut, iar nu distrus. Viitorul Romaniei sta in munca ei spre a trage folos din avutiile imense ce poseda. Interesul va este a deveni un stat puternic la Marea Neagra, a avea un port important ca Odesa si vot preponderent la Constantinopol. Nu uitati insemnatatea Marii Negre, caci de acolo incepe cheia Dardanelelor. Independenta o aveti; cu Occidentul sunteti in legatura directa; Orientul va este deschis. Deveniti dar de acum un element de productiune; deveniti un element de civilizatiune, de ordine si prin aceasta veti ajunge a domina Peninsula Balcanica. Va trebuie insa, pentru a ajunge la acest tel, seriozitate, munca onesta."
Probabil ca Angela Merkel stie si vorbele lui Eminescu, romanul absolut:
"cele două milioane de romani (din Basarabia, n.n.) au adunat in curgerea veacurilor mai multe si mai frumoase comori decit nouazeci de milioane de rusi vor putea sa adune candva." (Mihai Eminescu, "Romania in lupta cu panslavismul", Timpul, iunie 1878).

Virgiliu Culiceanu
04.08.2010




Amendamentele mele personale:



1. Rusia a acceptat misiunea de poliţie europeană din Kirghistan nu neapărat în urma presiunilor UE sau OSCE, ci din cauze mult mai profunde. Situaţia în zonă este departe de a se fi clarificat, chiar şi la ora actuală. Americanii au o baza la Manas, folosită pentru operaţiunile din Afghanistan, bază cu atât mai importantă cu cât baza din Uzbekistan a trebuit sa fie închisa în urma revoltelor ce au culminat cu masacrul de la Andijan din 2004. Ruşii au si ei o baza aici, în Kirghistan. În aprilie, o revoltă populară l-a alungat de la putere pe preşedintele Kurmanbek Bakiev, un dictator în devenire, care a fugit în Belarus, ţara condusă autoritar de Lukashenko. Dar Bakiev mai are sustinatori puternici in sudul tarii, in zona orasului Osh, o zona care are in componenta inclusiv 400000 de etnici uzbeci. Trebuie sa tinem seama de potentialul care il reprezinta clanul in societatile central asiatice si africane pentru a intelege mai bine geneza si desfasurarea conflictelor din zona. De multe ori, clanul transcede etnicul sau alte considerente, facandu-l cel mai puternic liant pentru populatiile in cauza. Poate fi cazul si aici, nu numai ca poate, dar si este, din moment ce presedintele fugit Bakiev a reusit sa revolte clanurile din zona, fapt care a dus la violente puternice si la exodul a peste 100000 de uzbeci peste granita. Ulterior vine surpriza, in sensul ca Uzbekistanul isi inchide granita, neprimindu-i pe restul de 300000 de etnici ai sai expusi violentelor. Intrebarea este de ce, iar raspunsul este deoarece, cinic vorbind, Uzbekistanul doreste ca etnicii uzbeci sa ramana in Kirghistan, chiar expusi violentelor, pentru a avea ulterior pretextul sa intervina, inclusiv militar, deoarece controlul Vaii Fergana poate fi o tentatie pentru oricine, dar mai ales pentru Uzbekistan, care are si mijloacele sa o faca, din moment ce este cel mai populat stat din Asia Centrala.
Ori, prin aceste considerente, ruşii sunt deja depăşiti. Conştienţi de limitele puterii lor militare, demonstrate nu numai în Cecenia şi în conflictul din Georgia din 2008 (vezi http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/08/invatamintele-conflictului-ruso.html ) ci şi în războiul din Turkmenistan. La fel, Rusia a tras învăţăminte şi din conflictele de la începutul anilor 1990, din Osetia de Sud, Abhazia sau Transnistria, precum şi din războiul dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru provincia Nagorno-Karabah. Spuneam în alt comentariu, referitor la strategia Rusiei pe viitor (http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/06/strategia-rusiei-pe-termen-scurt-ii.html ) ca Rusia are la conducere buni strategi. Iar aceştia au înţeles foarte bine că Rusia nu are cum să se implice şi să iasă bine dintr-un posibil viitor război civil, cu susţinere directă din partea unui vecin ca Uzbekistanul. Ruşii ştiu ceea ce UE încă nu ştie, faptul că acest Kirghistan poate deveni rapid o nouă Cecenie. Ori, din aceste considerente, acceptă bucuroasă, chiar dacă pare că este o concesie pentru a nu ceda în altă parte, implicarea unei forţe poliţieneşti a UE, care se va dovedi ulterior că nu este cu nimic mai brează decât cea a OSCE. Iar atunci, într-un târziu, chiar OSCE îi va invita pe ruşi să intervină ca şi salvatori ai situaţiei care va degenera, inevitabil.
În concluzie, părerea mea personală este că Rusia a acceptat această concesie, referitoare la prezenţa unei forţe poliţieneşti a UE în Kirghistan conştientă de faptul că această forţă nu va putea face nimic pentru stabilizarea situaţiei, mai mult pentru a-şi demonstra pentru viitor necesitatea prezenţei ei militare puternice în zonă, atunci când va avea posibilitatea să o desfăşoare. Deoarece acum, cu situaţia din armata rusă, o intervenţie le-ar scădea prestigiul în ochii ambelor părţi implicate, iar orice stângăcie ar contribui pe plan mondial la ideea conform căreia armata rusă este încă departe de performanţa visată.


2. Germania nu a oferit vizele pentru cetăţenii ruşi contra retragerea trupelor din Transnistria, ci a condiţionat începerea negocierilor pe această temă de retragerea din Transnistria. Ori, după cum preşedintele Consiliului Europei i-a spus direct lui Dmitri Medvedev la summitul de la Rostov pe Don, atunci când acesta insista cerând un orizont temporal, chestiunea vizelor pentru cetăţenii ruşi este o problemă pe termen lung. Poate un termen mai lung decât integrarea Turciei în UE.


Cristian Negrea

luni, 2 august 2010

Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 (II)



Ciocnirile premergătoare războiului

Le voi enumera, în mare, pe cele mai importante, fără a încerca să intru într-o polemică, legată de cine le-a declanşat şi de când au început ostilităţile. Adevărul este, ţinând cont de dezvoltarea prezentată în articolul precedent, că aforismul generalului Gheorghe Rasoviceanu din 1940, folosit ca şi moto în romanul „Sânge pe Nistru”, se aplică pe deplin:

„Origina unui răsboiu nu se găseşte în cauzele din preajma primelor operaţii, ci în timpul depărtat, uneori foarte greu de precizat, atât timpul cât şi origina.”

Pe frontierele trasate de acordul din 1994 nu a fost deloc linişte. Schimburile de focuri, inclusiv duelurile de artilerie, în unele cazuri, incursiunile de ambele părţi, erau ceva frecvent, asemănător cu situaţia mult mai mediatizată de la graniţele Israelului.
Dar să revenim la anul 2008, în care fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă în mod repetat de pregătiri de război şi de creşterea numărului trupelor şi armamentului din zonă.
La 20 aprilie un avion rusesc doboară un UAV (Unmanned Aerial Vehicle) georgian de recunoaştere. Georgia prezintă la BBC înregistrări video ce arată instalarea armamentului greu rusesc, dar Rusia respinge acuzaţiile.
Paralel, cele două ţări desfăşoară două exerciţii militare, Imediate Response 2008 şi Caucasus Frontier 2008. La exerciţiul georgian Imediate Response 2008 au participat şi 1000 de soldaţi americani, făcându-i pe ruşi să-i acuze ulterior pe americani că au pregătit împreună agresiunea împotriva Osetiei de Sud. O mică paranteză, Rusia a cerut în trecut în mod repetat SUA să facă ceva pentru a opri gherilele cecene să folosească defileul Pankisi dintre Georgia şi Cecenia ca o rută de aprovizionare şi refugiu. Drept răspuns, americanii au început să instruiască armata georgiană în tehnici antiinsurgenţă, având drept rezultat închiderea accesului cecenilor prin defileul Pankisi. Din păcate pentru ei, georgienii n-au fost instruiţi şi în tehnicile de luptă împotriva armatei unui stat modern, cum ar fi acţiunea împotriva blindatelor, ceea ce se va vedea mai târziu.
La 31 iulie, două bombe de 122 mm lovesc o maşină a poliţiei georgiene, 6 poliţişti sunt răniţi.
În seara de 1 august izbucnesc lupte serioase la graniţa sudosetină. Georgia acuză faptul că Osetia de Sud a bombardat satele georgiene, Osetia respinge acuzaţiile, un comandant sudosetin şi comandantul rus la trupelor de menţinere a păcii susţin că un miliţian şi alte trei persoane au fost ucise de lunetişti georgieni.
La 2 august începe evacuarea civililor sudosetini spre Rusia, prin Osetia de Nord. Ambasadorul rus Iuri Popov spune că Rusia va interveni dacă conflictul va începe, iar un oficial sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că „voluntarii au sosit deja în Osetia de Sud, în primul rând din Osetia de Nord”.
În noaptea de 6 spre 7 august, duelurile de artilerie au devenit continue, la 2 noaptea punctul de control georgian de la Avnevi a fost bombardat, doi militari georgieni pierzându-şi viaţa. La 2.30, tancuri, obuziere de 122 mm şi tunuri de 203 mm georgiene încep deplasarea spre graniţă.

Războiul, scurtă desfăşurare

La 7 seara, în 7 august, preşedintele georgian Shaakashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore, după care ostilităţile reîncep. La 11 preşedintele declară că în urma bombardărilor satelor georgiene, va „reinstaura ordinea constituţională împotriva regimurilor criminale din Abhazia şi Osetia de Sud”.
Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala Osetiei de Sud, în ziua de 8 august, în jurul prânzului. În curând intră în luptă trupele mecanizate ruse venite prin tunelul Roki din Osetia de Nord. Există aici unele neconcordanţe între interpretările părţilor, Rusia declarând că primele sale trupe au trecut prin tunelul Roki în jurul orei 2 p.m. şi au ajuns în Tskinvali seara, dar Georgia susţine că a fost în luptă cu armata rusă încă înaintea zorilor zilei de 8 august. Ca şi dovadă, Georgia a adus interceptări ale comunicaţiilor ruse, respinse de către aceştia. Tot atunci au loc atacuri aeriene ruseşti, inclusiv la bazele din jurul capitalei georgiene Tbilisi. Rusia a pierdut atunci trei aparate de luptă Suhoi-25 şi un Tupolev Tu-22M doborâte de apărarea antiaeriană georgiană. După unele surse, alte două avioane de luptă au fost doborâte în incidente gen friendly-fire, ceea ce aduce totalul pierderilor aviaţiei ruse la 6 aparate, în cinci zile de conflict, asta în ciuda faptului că zborurile au fost suspendate până la 10 august, în urma masivelor pierderi. Până în seara zilei de 8 august, georgienii stăpâneau o mare parte din Tskinvali, mai puţin partea de nord, acolo unde afluiau rezervele ruseşti. Chiar şi acestea erau permanent hărţuite de forţele speciale georgiene, care au reuşit să-l rănească într-o ambuscadă pe general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58, şi să-l ucidă pe maiorul Denis Vetchinov, ulterior decorat postmortem cu cea mai înaltă decoraţie militară rusească, cea de Erou al Federaţiei Ruse. Până în dimineaţa de 10 august, georgienii au deţinut cea mai mare parte a oraşului, dar confruntaţi cu trupele ruse ce continuau să vină au fost nevoiţi să dea înapoi, mai ales după ce au început să piardă artileria şi poziţiile dominante din jurul oraşului. Seara oraşul era evacuat de georgieni, iar în a doua parte a zilei de 11 august se retrăgeau din teritoriul sudosetin.
Oraşul Gori, pe teritoriul georgian, aflat la 25 de kilometri de Tskinvali, a fost bombardat începând cu 8 august, la 7.30, atunci când încă Rusia nu intrase în Osetia de Sud, conform propriilor declaraţii. Atunci a căzut prima rachetă cu rază scurtă de acţiune SS-21, urmată de atacuri aeriene ale două avioane de luptă, în dimineaţa zilei de 9 august. Un alt bombardament în piaţa centrală a ucis şase civili şi pe jurnalistul olandez Stan Storimas. A fost lovit şi spitalul, apoi alte poziţii au fost atacate de bombe cu fragmentare (cluster bombs). Până în 12 august, 56000 de civili au fugit din oraş, care va fi ocupat fără luptă de ruşi la 13 august, în urma retragerii georgienilor din Osetia de Sud. Ocupanţii s-au dedat la jafuri şi atrocităţi, ruşii dezvinovăţin-du-se acuzându-i pe aliaţii sudosetini de astfel de fapte.
La 9 august Rusia deschide un al doilea front în Abhazia, desfăşurând 9000 de militari din divizia a 7-a Novorossiisk şi a 76-a Pskov desant aerian, precum şi elemente din divizia 20 mecanizată şi 8 infanterie marină din Flota Mării Negre, alături de cel puţin 5000 de abhazi, infanterie şi artilerie. La 11 august încep raidurile în adâncul teritoriului georgian şi a doua zi în defileul Kodori, chiar dacă georgienii se retrag. Sunt ocupate poziţii în jurul portului Poti, iar la 14 august acesta este ocupat, câteva nave georgiene fiind scufundate în rada portului. Tot materialul militar georgian este distrus sau capturat.
Nave din Flota rusă a Mării Negre au părăsit portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele georgiene începând cu seara de 8 august. Aici s-au întâlnit cu trei nave de desant plecate mai devreme. La 10 august au impus o blocadă, tot atunci corveta Mirazh (Miraj) de clasa Nanuchka III a scufundat cu rachete SS-9-N (Malakhit) o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucişătorul purtător de rachete Moskva şi distrugătorul Smetlivyi.
La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în şase puncte, mediat de preşedintele francez Szarkozy, Franţa deţinând preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene.

Învăţămintele conflictului

Cam asta a fost desfăşurarea războiului. Bineînţeles, mai sunt încă multe lucruri nelămurite sau contestate de una sau alta dintre părţi, dar ceea ce ştim ne este suficient să tragem nişte concluzii, şi de ce nu, nişte învăţăminte pentru viitor. Deoarece viitorul este cel ce ne interesează, care vine spre noi, fie că ne place sau nu, poate fi, şi sigur va fi legat de conjunctura geopolitică, precum şi de faptele şi pregătirile noastre.
Reiau întrebările puse în prima parte, pentru a putea răspunde cât mai complet.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar micuţa Georgie? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
Acest conflict recent are încă multe neclarităţi, dar se pot trage nişte concluzii şi învăţăminte. Am putea să le clasificăm în două părţi, considerente de natură tactică şi de natură strategică.
Mai întâi cele de natură tactică.
Războiul pare de neînţeles, mai ales pentru partea georgiană. De ce să atace Osetia de Sud, riscând intervenţia Rusiei? Şi totuşi au făcut-o. Nu cred în ideea unei acţiuni sinucigaşe. De ce nu au aruncat în aer tunelul Roki, lung de doi kilometri, ce leagă Osetia de Sud de cea de Nord, de pe teritoriul Rusiei? Preşedintele Shaakashvili răspunde parţial la această necunoscută într-o declaraţie de presă, conform căreia tunelul era plin cu refugiaţi civili sudosetini, de aceea nu a autorizat distrugerea lui. O interpretare care aruncă în desuetitudine acuzaţia Rusiei de barbarism şi genocid a Georgiei faţă de populaţia din Osetia de Sud. Totuşi, declaraţia sudosetinilor spune că evacuarea civililor a început în 2 august şi s-a încheiat în 6 august, iar atacul georgian a pornit o zi mai târziu. Care este adevărul? Un lucru este sigur, Rusia are şi a avut tot timpul în Georgia suficienţi agenţi de influenţă şi de spionaj. Aceştia nu au fost străini de amplele manifestaţii de protest împotriva lui Shaakashvili de la finele anului 2007, care l-au făcut pe acesta să organizeze alegeri anticipate în ianuarie 2008, pe care le-a câştigat din primul tur, atunci când populaţia s-a declarat în proporţie de trei sferturi pentru aderarea la NATO la referendumul organizat cu aceeaşi ocazie. Observatorii străini nu au avut reproşuri referitoare la desfăşurarea scrutinului. Deci iată cum provocarea de tulburări masive poate fi organizată de o minoritate beneficiind, bineînţeles, de sprijin extern.
Un semn de întrebare există referitor la intervenţia rapidă şi promptă a trupelor ruseşti. Trec aici peste înregistrările georgienilor prin care ei arată că armata rusă se afla în Osetia de Sud în zorii zilei de 8 august, pe când ruşii susţin că au trecut prin tunelul Roki abia la ora 2 p.m., ajungând la Tskinvali şi în contact cu armata georgiană abia în seara de 8 august. Acest amănunt nu prea are relevanţă, o neconcordanţă de 12 ore nu are prea mare importanţă.
Mai important este următorul aspect. Pentru ca să treci o brigadă de tancuri peste Munţii Caucaz, până la intrarea în tunelul Roki, ai nevoie cam de trei săptămâni, deoarece tunelul lung de doi kilometri reprezintă doar capătul traseului. Până acolo sunt kilometri de drum dificil, de pante şi urcuşuri greu de străbătut cu tancuri şi vehicule blindate. Iar aceste tancuri nu pot merge singure. Au nevoie de echipe de întreţinere, de mentenanţă şi servicii, mai ales că modelele prezente în acest conflict nu sunt noi, ba dimpotrivă, majoritatea erau de tipul T-72. Şi în plus, combustibil. Enorm de mult combustibil. Tancurile şi blindatele consumă cantităţi imense de combustibil, iar în condiţiile de traseu menţionate, consumul creşte proporţional. Vă puteţi închipui cât timp ar avea nevoie cisternele să urce pe serpentinele Caucazului? Acest coşmar logistic pentru orice armată a contribuit şi el la înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul din munţii Afghanistanului.
Interesant că Rusia nu a folosit modele mai noi, cum ar fi T-84, sau chiar mult lăudatul model nou-nouţ, T-90. Poate încă nu era gata de luptă, sau echipajele nu erau obişnuite cu el, sau chiar Rusia nu avea încredere în performanţele foarte lăudate şi nu a dorit să se expună unui potenţial fiasco? Greu de apreciat, deoarece o victorie facilă împotriva unui adversar mediocru ca Georgia ar fi putut demonstra calităţile superioare ale tancului T-90, făcându-i o bună reclamă la export, mai ales că Rusia se bazează destul de serios pe exportul de armament.
Ca o primă concluzie, ruşii au plănuit de mult timp ofensiva în Georgia. Au plănuit-o şi şi-au poziţionat trupele blindate, în efective cam de două divizii, imediat la nord de tunelul Roki. Iar pe lângă cele două divizii de blindate, cu toată logistica lor, a fost nevoie cel puţin încă pe atâta susţinere de infanterie, inclusiv motorizată, deoarece nu poţi lăsa tancurile singure pe câmpul de luptă. Cam acesta a fost nucleul Armatei 58 condusă de general-locotenent Anatoli Kruliov, rănit în timpul confruntărilor. Armata 58 s-a evidenţiat iniţial prin represaliile din Cecenia.
Rusia a explicat că apariţia trupelor sale tocmai la timp s-a datorat exerciţiului militar desfăşurat în nord, încheiat la 2 august. Dar trupele ruseşti nu s-au retras la încheierea exerciţiului militar, ci dimpotrivă, s-au îndreptat spre tunelul Roki, aşteptând izbucnirea ostilităţilor. Deplasarea lor a început mult mai devreme, după cum spuneam. În schimb, la încheierea exerciţiului militar georgian, cei 1000 de soldaţi americani participanţi au plecat din Georgia. Încă un aspect care ne duce la ideea premeditării de către Rusia, încă cu mult timp înainte.
Încă un aspect, frontul abhaz.
La 9 august, a doua zi după ce, conform surselor ruse, au intrat prin tunelul Roki în Osetia de Sud, ruşii pornesc ofensiva în Abhazia, încă pe două linii divergente, spre sud-est, către Poti şi interiorul teritoriului georgian, şi spre nord-est, prin defileul Kodori. Participă divizia a 7-a Novorosiisk, a 76-a Pskov, a 20-a mecanizată şi a 8-a infanterie marină. Acestea de unde au apărut? Numai dacă ne uităm pe hartă, la garnizoanele de reşedinţă ale primelor două divizii, ne dăm seama că nu au putut fi transportate în două zile, nici nu ar fi avut cum. Singura explicaţie este că deja erau acolo. Fiindcă transportarea unei divizii, fie ea şi de desant aerian, necesită săptămâni de pregătire, tot din cauza logisticii. Nu este suficient să aduci oamenii la punctul de plecare în ofensivă, ci trebuie să le aduci armament, vehicule, muniţii şi subzistenţă, şi să le asiguri tot necesarul, aspecte care nu se văd în filmele de război. Dar a căror importanţă este covârşitoare, fără de care nu se pot duce nici măcar operaţiuni defensive, ce să mai vorbim de o ofensivă.
Alt aspect, componenta navală.
Navele din flota Mării Negre au părăsit portul Sevastopol în seara de 8 august. Dar pentru a participa la lupte, era nevoie ca ele să fie înarmate, pregătite de război. Ori, acest lucru necesită de asemenea săptămâni de pregătire. Muniţia, armamentul, mai ales rachetele, nu se păstrează la bordul navelor pe timp de pace, mai ales în porturi, din motive lesne de înţeles. Condiţiile de păstrare inadecvate, precum şi riscurile accidentelor (vezi cazul submarinului Kursk, în anul 2000). Pentru evitarea acestor riscuri, muniţia se păstrează în cea mai mare parte în depozite sigure. La bord există doar un stoc limitat, pentru a putea face faţă unor evenimente nedorite. În rest, totul se încarcă în momentul declanşării alarmelor de luptă. Toate ţările au impus grade diferite de alertă, cele mai cunoscute din filme fiind cele americane, de tipul Defcon, de la 1 până la 5. Ori, în seara de 8 august, navele ruseşti din Sevastopol erau gata de luptă, ceea ce impune logic că au fost deja înarmate şi pregătite de război, din moment ce scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană odată ajunse în preajma coastelor Georgiei, două zile mai târziu. Mai mult, întâlnesc navele de desant, plecate mai devreme, acestea încărcate cu militarii din infanteria marină. Aceştia când au fost îmbarcaţi, deoarece infanteriştii marini nu dorm pe navele de desant. Ei au fost îmbarcaţi cel puţin cu două zile mai devreme, iar armamentul şi echipamentul lor a fost adus şi mai devreme. O altă dovadă a premeditării acţiunii, cu mult înaintea izbucnirii ostilităţilor între Georgia şi Osetia de Sud.
În fine, componenta aeriană.
Loviturile aeriene contra obiectivelor georgiene s-a desfăşurat după un program prestabilit. dar, conform declaraţiilor unui expert militar american, numai elaborarea programelor de zbor, a reînarmărilor şi aprovizionărilor unui asemenea atac aerian ar fi necesitat luni de pregătire. Spre exemplu, dau aici câteva date referitoare la pregătirea altor atacuri aeriene, de către armate mult mai bine organizate, e drept împotriva unor obiective mult mai multe şi mai dificile. Dar raportul ne dă o dimensiune a nivelului programării, care exclude din start posibilitatea ca aviaţia rusă să fi mers orbeşte, fără o planificare minimă de câteva săptămâni. În operaţiunea „Furtună în deşert”din 1991, americanii şi aliaţii lor au pregătit campania de bombardamente asupra Irakului timp de mai multe luni. la fel în cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1995 şi 1999. Din nou, teza susţinută de Rusia a răspunsului la agresiunea Georgiei nu stă în picioare.
Nu în ultimul rând, problema voluntarilor.
Cu câteva zile înaintea declanşării ostilităţilor, osetinii spuneau că voluntarii au şi sosit. De ce au venit, din moment că încă nu era sigur că va izbucni un război? Situaţia de la începutul lui august nu era mult diferită faţă de alte perioade de escaladare de-a lungul graniţelor. Totuşi, sunt evacuaţi civilii şi sosesc voluntarii. Cine sunt unii din aceşti voluntari? Fotografii luate de jurnalistul Arkadi Babcenko în timpul conflictului arată nişte indivizi bărboşi pe TAB-uri ruseşti inscripţionate cu litere albe. Ceceni din batalionul Vostok, conduşi de Badrudin Iamadaev, cel ce s-a remarcat în primăvară cu mercenarii săi prin atrocităţile din Gudermes, când până şi preşedintele prorus al Ceceniei a cerut desfiinţarea unităţii. Trebuie menţionat că la ora actuală, Cecenia este condusă cu o mână forte de preşedintele prorus Ramzan Kadârov, fiul lui Ahmad Kadârov, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială cu ocazia defilării de ziua victoriei la 9 mai 2004. Trupele neregulate ale lui Ramzan sunt cunoscute pentru crimele şi torturile împotriva tuturor celor suspectaţi de colaborare cu separatiştii ceceni.
Deci, alături de trupele ruse apar şi mercenarii ceceni ai lui Ramzan Kadârov. Asemănătoare situaţie ca şi în războiul din Transnistria din 1992, când criminali din închisorile ruse au fost trimişi să lupte la Nistru împotriva moldovenilor.
Pe lângă ei, s-a recunoscut prezenţa a 5000 de abhazi pe frontul deschis acolo. Dar recrutarea, înarmarea, sau simpla deplasare a acestor voluntari necesită timp, iar acest timp nu se explică decât printr-o singură concluzie, cea a premeditării, încă cu mult timp înainte.
Trebuie să considerăm şi momentul loviturii.
Mulţi analişti au remarcat că de obicei, atacurile ruseşti survin în decursul lunii august, atunci când mai toţi oficialii occidentali se află în concediu, aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia în 1968. Sau în zilele importante, atunci când oficialii sunt ocupaţi cu altceva. Aşa a fost cazul invaziei din Afghanistan, începută în Ajunul Craciunului anului 1979. La fel şi în Georgia, majoritatea liderilor importanţi ai lumii se aflau la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Aici, luând în calcul şi premeditarea, intrăm de fapt în consideraţiile strategice.
Începând din ce moment a luat Rusia decizia pedepsirii Georgiei? Nimeni nu ar putea spune cu precizie, dar sunt sigur că odată cu instalarea la putere a lui Shaakashvili în urma „revoluţiei trandafirilor” din 2003, Rusia a făcut planuri pentru înlăturarea lui, mai ales după alte revoluţii portocalii, ca şi cea de la Kiev, din 2004, sau cea eşuată în sânge la Abidjan, în Uzbekistan. În orice caz, după părerea mea, la Summitul NATO din aprilie 2008, opţiunea militară era deja coaptă. Amintiţi-vă de declaraţiile preşedintelui Putin atunci când se vorbea tot mai explicit despre posibilitatea acordării MAP (Member Action Plan) Ucrainei şi Georgiei, primul pas spre aderarea la NATO. Ameninţări la adresa Ucrainei, prin posibilitatea preluării Crimeeii de către Rusia, sau chiar a dezintegrării statului. Comparaţii cu probleme etnice din România şi Spania, etc. Dar nimic, sau mai nimic despre Georgia. Asta înseamnă că planul era deja făcut, iar Putin, ca un adevărat strateg, ducea atenţia lumii în altă parte. Soarta Georgiei era deja pecetluită. Nu numai că Vladimir Putin a pregătit şi condus atacul împotriva Georgiei, dar a şi anticipat reacţia lumii, adică un mare fâs. Declaraţii, condamnări vocale, dar nicio reacţie clară. Asemănătoare cu reacţiile Europei la agresiunile lui Hitler din 1938-1939.
Am lăsat la o parte reacţiile detaliate ale liderilor mondiali, pentru a nu intra în amănunte care nu sunt relevante pentru subiectul articolului de faţă. În concluzie, aş vrea să răspund întrebării de bază: cine a câştigat şi cine a pierdut în conflictul ruso-georgian din august 2008?
Eu zic că ambele ţări au pierdut.
Georgia, cu parte din teritoriu devastat şi jefuit, îşi vede mai îndepărtată perspectiva aderării la NATO, prin prisma nesiguranţei frontierelor şi a prezenţei ameninţătoare a Rusiei, care nu doreşte un stat NATO în coasta sudică, călare pe rutele de aprovizionare cu petrol şi gaze. Statele europene membre NATO, aşa cum au demonstrat-o şi la Summitul de la Bucureşti, evită să supere Rusia pentru a nu-şi periclita sursele de aprovizionare cu gaz. Întrebarea este până unde va merge compromisul Vesticilor faţă de Rusia? Vor reacţiona în cazul unei agresiuni, nu neapărat militare, împotriva ţărilor baltice? Sau a României? Sau a Moldovei, prin Transnistria? Deoarece, până acum, în cazul Georgiei, singura democraţie ceva mai avansată din regiune, Vestul nu prea a reacţionat.
Rusia a dorit să-şi arate puterea şi să transmită un mesaj tuturor celor care i-ar contesta supremaţia regională. A dorit să-şi spele imaginea puterii militare şubrezite de bâlbâielile repetate din Cecenia şi din imposibilitatea ca stat să-şi controleze criminalitatea mafiotă. Nu a reuşit, ba dimpotrivă.
În ciuda tonului triumfalist şi festivist în care şi-a prezentat victoria pe plan intern, orice analist extern înţelege slăbiciunea Rusiei. Mai mult, prin această perspectivă, Rusia apare mai mult ca şi imprevizibilă în viitor.
Despre forţa ei militară, de fapt ceea ce dorea în primul rând să dovedească, imaginea oferită este deplorabilă.
În toate înregistrările difuzate, soldaţii ruşi fumează continuu. Nu mă refer la ceea ce însemnă fumatul excesiv pentru condiţia fizică a unui militar, dar mai ales la condiţiile de siguranţă. Chiar coperta revistei Time din acea perioadă înfăţişa un militar rus ieşit pe jumătate din turela unui tanc, cu braţul ridicat în care ţinea o ţigară aprinsă. Faţa îi era acoperită pe jumătate cu o bandană, mă întreb pe unde trăgea fumul. Dar, orice soldat cu vechime de o zi în cadrul forţelor armate ale oricărei ţări ştie ce pericol înseamnă o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei stocate în apropiere, chiar şi în interiorul unui tanc. Aceste imagini spun multe despre disciplina din armata rusă. Sunt sigur că, la fel ca şi în vremurile de mai demult, pe lângă ţigară mai există şi o sticlă de votcă. Combinaţie periculoasă, dar care, din nou, spune multe despre disciplină. Imagini cu militari ruşi jefuind magazine spun totul, deoarece dacă un ofiţer sau subofiţer nu-şi poate ţine oamenii în mână, nu le poate impune disciplina în deplasare, nu o va putea impune nici în luptă, ba cu atât mai puţin. Oamenii săi se vor împrăştia ca potârnichile la primul angajament mai serios. Eşecurile repetate din Cecenia poate îşi găsesc o explicaţie aici.
Blindatele ruse se deplasează ca o turmă, fără nicio logică militară. Se aglomerează toate şi înaintează „bară la bară”. Peste tot, oamenii urlă unii la alţii, de parcă nu ar exista superiori. Chiar şi ultimul răcan dintr-o armată profesionistă ştie că există reguli de deplasare, cu distanţe minime impuse pentru a reduce riscul ambuscadelor, cu asigurarea flancurilor, etc. Chiar şi un militar georgian chior cu AG ar fi putut provoca dezastru într-o astfel de coloană. Să ne mai mirăm că însuşi comandantul Armatei 58 a fost rănit într-o astfel de acţiune? Dacă celor 2000 de georgieni aduşi de avioanele americane de transport din Irak, dar prea târziu pentru a mai participa la lupte, li s-ar fi dat câte un lansator antitanc Javelin la fiecare pluton, ar fi putut face prăpăd fără prea mare efort.
Oricum, nu ştim pierderile ruse din război. Georgienii le-au declarat pe ale lor, 168 de morţi. Într-un târziu, după multe luni, ruşii au declarat 64 de morţi din trupele ruseşti, fără aliaţii şi voluntarii abhazi şi sudosetini. Ca de obicei, statistica lor este necredibilă, la fel cum este cea din Afghanistan sau din cele două războaie cecene. Numai în Cecenia, prin datele strânse de Comitetul Mamelor Soldaţilor, s-a ajuns la peste 10000 de morţi.
Simptomatică mi se pare aviaţia rusă, care a pierdut oficial patru avioane de luptă, neoficial şase, în doar cinci zile de conflict. Acest număr depăşeşte totalul pierderilor vesticilor în patru războaie, Irak (1991 şi 2003), Iugoslavia (1999) şi Afghanistan (2001).
Asta împotriva unei ţări a cărei armată se ridică în total la 21500 de oameni, la care se adaugă câteva sute de poliţişti. Numai pe un singur front, în Osetia de Sud, Rusia împreună cu aliaţii ei au desfăşurat mai mulţi soldaţi decât întreaga armată georgiană.
Singurul front în care Rusia s-a dovedit puternică a fost cel informatic deoarece, la fel ca şi în atacul informatic împotriva Estoniei, şi în cazul Georgiei şi-a atins obiectivele.
Ca o concluzie, consider că şi Rusia a pierdut mult în acest război. Mai ales la capitolul la care dorea să strălucească, cel al imaginii unei armate profesioniste renăscute din cenuşa Războiului Rece. Eşec lamentabil, chiar dacă pe plan intern totul a fost prezentat triumfalist, ca o mare victorie. Rusia avea nevoie pe plan intern de o victorie militară, pentru a-şi asigura populaţia de renaşterea Rusiei sub regimul autoritar impus în 2000, căruia majoritatea populaţiei continuă să-i acorde încrederea. De asemenea, ar fi trebuit să-l legitimeze pe noul preşedinte succesor al lui Vladimir Putin ca şi un preşedinte puternic, hotărât şi victorios. Reţeta a funcţionat şi înainte, declanşarea celui de-al doilea război cecen de către Vladimir Putin i-a adus o cotă de popularitate imensă, făcându-l să câştige alegerile din 2000 fără probleme. Un lider puternic, asta îşi doresc ruşii, renunţând chiar şi la libertăţile lor politice, inclusiv cele de liberă exprimare, în schimbul unor uşoare concesii sociale şi economice, dar având în minte conştiinţa de mare putere. Totuşi, adevărata imagine a armatei ruse este dezamăgitoare.
Mai mult, dacă americanii îi vor înarma şi instrui pe georgieni corespunzător, cu sisteme antiaeriene şi antitanc, precum şi cu tacticile necesare, mâine Georgia va fi o problemă mult mai greu de abordat de către armata rusă şi aliaţii ei, dar mai ales dacă Georgia se integrează într-un sistem de alianţe militare.
În perspectiva viitoarelor jocuri olimpice de iarnă de la Soci din 2012, în imediata vecinătate a frontierei Rusiei cu Abhazia, situaţia este departe de a se fi clarificat.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.