vineri, 29 aprilie 2011

Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei




După cum preconizam în articolul precedent (Revoltele arabe, proteste şi război civil) intervenția aeriană a Vestului în Libia nu a oferit până acum o ieșire, ci dimpotrivă, a ajuns la un punct mort. Indecizia aliaților, prinși între ideea intervenției decisive, care le-ar fi adus oprobriul prin asociere cu o formă de neocolonialism, și cea a neintervenției, care le-ar fi adus acuze de ipocrizie pe motiv că propovăduiesc virtuțile democrației, iar atunci când ea răsare incipientă în mijlocul unei dictaturi sângeroase, o lasă să fie zdrobită sub tancuri, deci prinși între cele două, aliații au decis să facă nici una, nici alta. Decid o zonă de interdicție aeriană, iar când aceasta nu este de ajuns pentru a proteja rebelii aflați față în față cu tancurile lui Gaddafi, decid pentru protecția civililor lovituri aeriene împotriva forțelor fidele dictatorului libian, totul sub mandat ONU, datorită abținerii în Consiliul de Securitate a Rusiei și Chinei.
Dar starea actuală defavorizează NATO, care a preluat responsabilitatea oprațiunilor din Libia. Cu cât timpul trece fără a se întrevede vreo rezolvare favorabilă, cu atât situația devine mai dificilă. Aliații sperau într-un deznodământ rapid și favorabil, fie prin plecarea de la putere a unui Gaddafi speriat de spectrul unei confruntări cu aviația NATO, fie prin izbucnirea și reușita revoltelor în alte orașe controlate de regim, inclusiv în capitala Tripoli. Dar socotelile s-au dovedit eronate, retorica războinică a lui Szarkozy nu a ținut seama de personalitatea și trecutul lui Gaddafi. În ultimii patruzeci și doi de ani cât s-a menținut la putere el s-a mai confruntat cu avioanele și bombardamentele americane în 1986. Iar în acest răstimp, și-a consolidat puterea suficient de bine, zdrobindu-i pe opozanți, înconjurându-se de fideli, care îi sunt mult îndatorați, complici, și se tem de el mai mult decât de bombele NATO. Altfel nu ar fi avut cum să se mențină mai mult de patru decenii ca și conducător necontestat al Libiei.
Gaddafi nu va renunța la putere de teama TPI (Tribunalul Penal Internațional) cu sediul la Haga, care îl așteaptă pentru a fi judecat pentru crime de război și terorism (atentatul de la Lockerbie). Organizațiile pentru drepturile omului s-au și grăbit să ceară judecarea înalților responsabili libieni care l-au părăsit pe Gaddafi, prin aceasta întărindu-i de fapt poziția acestuia, din moment ce alții se vor gândi de două ori înainte de a-l trăda. Cercul conducător din jurul lui Gaddafi este la fel de implicat în crime și terorism ca și acesta. Nu este întâmplător faptul că a fost părăsit doar de ambasadori și foști miniștri, dar de niciun militar de rang înalt. Ca și exemplu recent, chiar Hosni Mubarak, la scurt timp după ce a părăsit puterea în Egipt, a fost chemat în judecată chiar de către poporul său.
Cu cât durează mai mult tergiversarea, costurile cresc pentru opoziție și pentru NATO. Opoziția are nevoie de bani și arme, ducând lipsă de toate produsele de strictă necesitate. Nu se poate susține singură, chiar dacă i s-ar permite să exporte petrol, ea nu controlează decât o mică parte din cel mai mare câmp petrolier al țării (Sirta), și nici aici capacitățile de extrcație nu mai sunt funcționale din cauza luptelor. Ultimul cargo încărcat cu petrol a plecat spre China, prilejuind prima apariție a unei fregate chineze de escortă în Marea Mediterană. Petrolul care a mai părăsit Benghazi era din depozite și fusese cumpărat în prealabil de firma italiană ENI de la guvernul libian. Restul de trei câmpuri petroliere și cea mai mare parte a celui de la Sirta sunt în mâinile forțelor loiale lui Gaddafi, dar nici acest petrol nu poate fi exportat din cauza embargoului. Dar Gaddafi are suficiente rezerve bănești și militare pentru a-și putea plăti și înarma soldații și mercenarii, în timp ce aprovizionarea rebelilor cu orice depinde strict de NATO și Occident.
În curând, confruntați cu factura crescândă a intervenției și sprijinirii rebelilor, liderii occidentali vor trebui să ia o decizie, și asta cât mai rapid. Deja același Szarkozy a declarat cu jumătate de gură că scopul aliaților este o schimbare de regim la Tripoli. Deci, în sfârșit, avem un obiectiv, dar speranța obținerii acestui obiectiv numai prin lovituri aeriene este fără obiect, așa cum s-a văzut și în Kosovo în 1999, unde campania a fost mult mai vastă și mai puternică, dar tot nu a obținut schimbarea lui Miloșevici, ci doar evacuarea Kosovo. Miloșevici a fost înlăturat de forțe interne, prin alegeri și demonstrații, un an mai târziu.
Aliații au mai făcut un pas în direcția implicării lor militare mai adânci în Libia. Săptămâna trecută Marea Britanie, Franța și Italia au trimis câte zece consilieri militari care să-i ajute pe rebeli în antrenarea trupelor, organizarea și coordonarea acțiunilor militare, deși inițial respingeau ferm posibilitatea unei intervenții la sol. Un pas mare, dacă ne gândim că implicarea americană în Vietnam, care a costat SUA 55000 de morți a început tot prin trimiterea a 750 de consilieri pentru instruirea trupelor sud-vietnameze împotriva inamicilor comuniști din nord. Deja umblă zvonuri despre acțiunea unor trupe speciale în sprijinul rebelilor.
Nu întotdeauna rețeta câștigătoare într-un război este cheia succesului în următorul, așa cum s-a văzut de nenumărate ori în decursul istoriei. Tacticile din primul război mondial s-au dovedit ineficiente în al doilea, douăzeci de ani mai târziu, ca să citez doar cel mai frapant exemplu. Rețeta din Afghanistan în 2001 nu este obligatoriu să funcționeze în Libia în 2011. În Afghanistan comandourile și loviturile aeriene în sprijinul Alianței Nordului au fost decisive, dar SUA beneficia atunci de sprijinul unei largi coaliții la care s-a raliat inclusiv Rusia, iar caracteristicile modului tradițional de a duce războiul al afghanilor a fost de asemenea favorabil, multe triburi schimbând partea atunci când au avut ocazia. În plus, talibanii reușiseră să-și îndepărteze, prin stilul lor de guvernare, pe toți potențialii aliați. În Libia, situația pote fi diferită.
Greșeala liderilor politici este faptul că au umblat cu jumătăți și sferturi de măsură. Iar în război, acest lucru nu poate fi benefic. Dacă s-au decis să facă ceva pentru opoziție, nu să se facă că intervin și apoi să stea și să aștepte miracole, ar fi trebuit să o facă de la început rapid și decisiv. Termenul de overhelming force este unul american, de ce nu a fost aplicat aici? Dacăte decizi să mergi la război, trebuie să o faci cu toată forța și hotărârea, lovind regimul inamic cu maximă forță și precizie. Dar ezitarea între intervenție și nonintervenție, între război și joaca de-a războiul a fost dominantă, precum și graba lui Szarkozy de a arăta că face ceva, mai mult pentru propria lui imagine. Aliații ar fi trebuit să se consulte ceva mai serios înainte de a decide cursul viitoarelor acțiuni, mai mult, ar fi trebuit analizați atent și pașii următori, precum și dezvoltarea potențială ulterioară a evenimentelor, cu fiecare posibilitate și opțiune ce derivă din acestea.
În cazul în care nu se decid și situația rămâne cea actuală, vor trebui să se pregătească de o lungă perioadă asemănătoare cu cea de astăzi. Și până la urmă tot vor trebui să rupă pisica. Iar pentru asta vor trebui să se implice mai mult și mai adânc, financiar, politic și militar. Pentru a se smulge din marasm, vor trebui să-i pregătească serios pe rebeli de război, să-i instruiască, să-i organizeze, să-i doteze cu blindate, tancuri, artilerie, și să-i conducă în luptă într-o ofensivă de-a lungul litoralului, de la Benghazi spre Tripoli sub protecția avioanelor NATO. Abia când forțele lui Gaddafi vor începe să fie respinse cu pierderi și rebelii se vor apropia de Tripoli, abia atunci va crește exponențial șansa unei schimbări de regim, fie printr-o lovitură de stat a unor membri din cercul interior al lui Gaddafi care se vor grăbi să-și salveze pielea, fie prin demonstrații masive de stradă chiar în capitală.
Ori pentru asta vor trebui investite resurse majore, dar o cheltuială mai mare și o pierdere mai mare pe toate planurile, inclusiv politic, ar fi continuarea situației neclare de astăzi, deoarece lupta dintre forțele guvernamentale și rebeli s-a transformat într-un război de uzură. Dar pentru ca această ofensivă să poată avea loc ar însemna o implicare militară mai mare a NATO, iar de data asta ONU, respectiv membrii permanenți ai Consiliului de Securitate China și Rusia nu vor mai aproba tacit asta. Rusia și China au tot interesul ca situația să rămână într-un punct mort, ca și acum, care le aduce beneficii majore, în afara situației stânjenitoare în care ar rămâne NATO și SUA. Doar din vina grabei și goanei după imagine a unor lideri europeni care au crezut că se pot descurca cu o situație care pur și simplu îi depășește. Au vrut să arate că fac ceva și mai mult au încurcat situația.
Cu cât se prelungște războiul de uzură, cu atât mai dificilă va fi punerea la punct a unei forțe rebele care să aibă șansa de a reuși o ofensivă. Poate chiar pentru a întoarce cumva situația, se pare că s-a trecut la încercarea de eliminare fizică a lui Gaddafi, doar așa ar putea fi înțeleasă lovitura aeriană asupra unui sediu în care se credea că s-ar putea găsi acesta. Dar astfle de lovituri ca să reușească au nevoie de informații sigure sau de noroc, în cazul dictatorilor care au supraviețuit multă vreme luându-și toate măsurile de siguranță, așa cum a dovedit-o și încercarea de eliminare a lui Saddam Hussein, tot prin lovituri aeriene asupra unui presupus adăpost al său la 20 martie 2003, chiar la debutul războiului din Irak.

Temeri și oportunități pentru China și Rusia

Sistemul autocratic al Chinei a reacționat primul la declanșarea valului de revolte ce a cuprins lumea arabă de la începutul acestui an. De câteva luni încoace s-a pornit cea mai intensă campanie de securitate cunoscută de la masacrul din piața Tienanmen din 1989. Jurnaliști, bloggeri, disidenți, toți au avut de îndurat o campanie represivă mult mai dură și mai intensă decât până acum, dată fiind teama permanentă a regimului comunist de răspândire, susținute și de forțe din afară, a protestelor și revoluțiilor și pe teritoriul chinez. Mulți au fost arestați, unii sunt încă dispăruți. Se cunoaște cazul câștigătorului premiului Nobel pentru Pace, Liu Xiabo, continuă să rămână într-o închisoare chineză. Confruntat cu perspectiva încetinirii creșterii economice și cu schimbarea de conducere previzibilă la vârful partidului în 2012, Partidul Comunist Chinez nu riscă, încercând să sufoce din fază orice tentativă care ar putea degenera, așa cu a fost cazul în Tibet în 2008. Cenzura nu a ocolit nici Internetul, multe pagini fiind inaccesibile, iar în timpul protestelor din piața Tahrir din Cairo nu se puteau obține niciun fel de informații nici dacă tastai cuvântul Egipt. Rusia a fost la fel de îngrijorată, reprimând demonstrațiile pentru democrație cu mai multă vioiciune.
Lucrurile au început să se schimbe imediat după ce aliații au făcut greșeala în Libia. China și-a pus diplomația în acțiune încercând să-și conserve relațiile și investițiile chiar și în cazul unei schimbări de regim. Dar mai ales Rusia a răsuflat ușurată parcă nevenindu-i să creadă ce posibilități de căștig și manevră i-au oferit bâlbâielile și greșelile aliaților europeni din NATO, la care s-a raliat și SUA, deși aceasta din urmă, dându-și seama de greșelile potențiale și având experiența Irakului și Afghanistanului, s-a păstrat într-o expectativă din punct de vedere al declarațiilor, așteptând desfășurarea evenimentelor, dar contribuind cu partea leului la efortul NATO în Libia.
În cazul în care actuala situație este consființită printr-un armistițiu, s-ar ajunge la separarea de facto a Libiei în două părți, cea estică sub controlul lui Gaddafi și cea vestică sub controlul rebelilor, și ar putea rămâne așa mulți ani de acum încolo, iar asta nu avantajează pe nimeni, cu atât mai puțin pe ruși. Aceștia își văd periclitate investițiile, atât în modernizarea armamentului sovietic deținut de Gaddafi, cât și în achiziția de arme noi, inclusiv avioane Suhoi-35 (contracte de circa 2 miliarde de dolari). Mai mult, Gazprom a achiziționat de la firma italiană ENI 33% din participația acesteia la exploatarea petrolului și gazului libian, tranzacție de circa 179 mil. USD, dar a fost nevoit să-și retragă personalul la începutul lui aprilie din cauza luptelor.
În cazul în care Gaddafi învinge și rămâne la putere, în faza actuală puțin probabil, deoarece orice ofensivă guvernamentală decisivă asupra rebelilor ar atrage loviturile aeriene ale NATO, Rusia și China ar fi în poll position pentru exploatarea viitoare a resurselor de petrol și gaze libiene, așa cum a declarat chiar Gaddafi, ca mulțumire pentru neintervenția și susținerea lor. În cazul mult mai realist al îndepărtării lui Gaddafi de la putere, Rusia și China sunt interesate în garantarea de către noua putere a intereselor și investițiilor din această țară.
Dar în perioada de nesiguranță în care ne aflăm și de prelungirea căreia Rusia este interesată, aceasta are o serie de avantaje de care se va grăbi să profite. Chiar și atitudinea Rusiei, de a accepta tacit zona de restricție aeriană, chiar și loviturile aeriene împotriva trupelor pro-Gaddafi, face parte din tactica de a menține status-quo-ul actual. Prin aceasta se asigură că superioritatea forțelor lui Gaddafi rămâne, iar loviturile aeriene se aplică doar în scopuri defensive, pentru a evita colapsul rebelilor în cursul ofensivelor guvernamentale. Deoarece pentru a răsturna balanța militară este nevoie de întărirea trupelor rebele cu tancuri, blindate, artilerie și instruirea infanteriei în vederea operațiunilor combinate, nu numai de susținere aeriană. Iar Rusia se va opune în Consiliul de Securitate al ONU oricărei încercări de implica trupe la sol, NATO fiind prizonierul deciziilor ONU în aceast conflict.
Dintre avantajele evidente ale Rusiei în situația indecisă actuală:
1.Rusia, alături de China, devin arbitrii prin rolul lor decisiv de membrii permanenți în Consiliul de Securitate al ONU. Niciun progres în implicarea NATO nu poate fi făcut fără aprobarea lor, orice pas înainte urmând a fi făcut doar pe baza unor concesii politice în alte regiuni. Mai ales Moldova și Georgia nu pot fi liniștite în atare situație.
2.O prelungire a indeciziei militare și politice în Libia va avea efecte negative pentru NATO, SUA și aliații occidentali, arătând limitele lor ca și puteri de prim rang. Forțele lor militare pot zdrobi în orice clipă armata libiană fidelă lui Gaddafi, iar terenul nu este de așa manieră ca și în Vietnam sau Afghanistan, care să favorizeze o gherilă îndelungată, mai mult, nu există forțe străine care să susțină regimul libian. Dar nu o pot face, deoarece ONU nu le dă voie. Din nou se dovedește, dacă pornești un război, trebuie să ai nervii, voința și capacitatea să-l duci până la capăt.
3.Rusia este încântată de risipirea resurselor militare ale NATO în astfel de războaie fără noimă, rămânându-i astfel mână liberă în alte zone, mai ales în regiunile ex-sovietice, zonă considerată drept terenul ei predilect de vânătoare, cu inflență politică și economică maximă.
4.Embargoul asupra petrolului libian va provoca un gol pe piața europeană pe care Rusia se va grăbi să-l umple, sporind dependența occidentală de petrolul și gazul rusesc. Noile creșteri de prețuri la petrol în urma embargoului și situației explozive din Orientul Mijlociu din nou sunt favorabile Moscovei, care va profita din plin.
Dar pentru NATO și SUA, dispariția lui Gaddafi de la conducerea Libiei ar avea efecte benefice, cu condiția unui bun management al perioadei post-conflict. Trebuiesc respectate unele condiții, reguli, și Libia ar putea deveni un model pentru țările din jur. Doar acest simplu aspect ar face să merite atenție ideea, mai ales că prin dispariția regimului Gaddafi, o sursă de instabilitate regională și un sponsor al terorismului, regiunea ar fi mai sigură, reducând eforturile financiare occidentale pentru securizarea zonei. Dacă Occidentul ar reuși să aibă un bun management al zonei care ar putea duce la regimuri mai democratice, evitând să cadă în brațele fundamentalismului islamic, întreaga regiune din nordul Africii, din Tunisia, prin Libia, până în Egipt, la acestea alăturându-se curând Marocul și Algeria, s-ar reuși securizarea sudului UE cu un cordon de state în curs de democratizare și ar reduce pericolele și instabilitatea caracteristică, care a făcut să fie acceptați tiranii, deoarece ei măcar erau previzibili. Presiunea imigranților ilegali ar scădea și ea, deoarece UE va fi mai mult decât bucuroasă să includă aceste țări în parteneriate și programe de vecinătate, susținându-le o dezvoltare economică care să absoarbă forța de muncă a tinerilor fără perspectivă din care se recrutează marea masă a imigranților ilegali.
Mai mult, exemplul acestor state nord-africane ar putea fi urmat rapid și de altele din Orientul Mijlociu, iar atunci întreaga arhitectură a zonei se va schimba. Pe scurt, avantaje multiple, repet, cu condiția unui bun management al crizelor incipiente.
Oricum, Occidentul trebuie să se grăbească și să se decidă ce face cu Libia. Pentru că un alt mare actor, o altă piesă grea va pune la încercare capacitatea de reacție adecvată a Occidentului. Dacă în cazul Tunisiei şi Egiptului, liderii lor au amânat acţiunea în forţă maximă până a fost prea târziu, în Libia acest lucru s-a întâmplat imediat. La fel şi în ţara la care mă refer. Este vorba de Siria.




vineri, 15 aprilie 2011

Revoltele arabe, proteste şi război civil

Sursa foto: globalsecurity.org

Nu demult discutam cu un prieten şi susţineam faptul că ţările arabe nu au fost capabile să creeze un stat viabil şi funcţional, de la Oceanul Atlantic până în Asia Centrală. Pretutindeni existau doar dictaturi, fie sub forma monarhiilor înzestrate cu puteri absolute sau sub forma unor aşa zise republici, în care preşedinţii sunt în funcţie pe viaţă şi au puteri discreţionare, mai mult, în unele state îşi lasă moştenire postul de lider absolut copiilor (de exemplu Siria), exact ca şi în cazul monarhiilor ereditare. Nu văd care este diferenţa între ele, atunci. Aşa şi era, până de curând. State cu conducere decrepită, indiferente la starea cetăţenilor de rând, în care orice opoziţie era brutal reprimată. Avantajul majorităţii dintre ele era faptul că stăteau pe un imens rezervor de petrol, care le asigurau o importantă şi constantă resursă financiară, din care lăsau din când în când câte ceva şi pentru muritorii de rând. Conducerea lor spera că este de ajuns pentru a-şi conserva puterea nelimitată. Nu este de mirare că opoziţia s-a radicalizat, mulţi ajungând în braţele ideologiilor fundamentaliste gen Al Queda, numai aşa puteau vedea o schimbare. Este clar, radicalismul musulman îşi are originea şi în oprimarea de acasă. Dacă legile democraţiei ar fi fost lăsate din timp să se dezvolte, poate aceste state ar fi ajuns astăzi la o democraţie asemănătoare cu cea a Turciei care, chiar imperfectă, este mult mai mult decât ceea ce există în aceste state arabe la ora actuală, sau ce ar putea deveni în viitorul apropiat.
Dar conducerea lor, la fel ca şi susţinerea occidentală sau sovietică din timpul Războiului Rece, când fiecare prefera aici un regim sigur, chiar dacă era autocratic, a împiedicat acest lucru. Despre susţinerea sovietică nu mai vorbim, ei chiar încurajau tendinţele dictatoriale conform doctrinelor proprii, aplicate la ei acasă sau în statele satelit. Astfel am ajuns astăzi să avem toate aceste state arabe conduse de dictaturi dure, care după căderea Uniunii Sovietice au făcut doar schimbări de faţadă, în ideea de a-şi menţine rolul preponderent în conducerea fiecărei ţări în parte.
Au pierdut din vedere un singur lucru: puterea informaţiei.
Încă din anii 70 ai secolului trecut, Alvin Toffler scria despre rolul informaţiei, care devenise un factor esenţial. Marx spunea doar despre muncă, pământ şi capital, dar Toffler insista că în timpurile moderne, informaţia a ajuns să surclaseze ceilalţi factori, devenind preponderent. Fără rolul informaţiei nu am putea explica trecerea de la societatea industrială la cea postindustrială sau informaţională. Informaţia şi setea de informaţie a stat la baza dezvoltării calculatoarelor şi a tuturor derivatelor acestuia, inclusiv internetul, iar de aici dezvoltarea informaţională a devenit de nestăvilit. Telefoanele mobile, reţelele de socializare, internetul disponibil oriunde şi oricând, la început prin internet cafe, apoi prin aplicaţiile internetului pe mobil, toate sunt rodul informaţiei care a schimbat şi continuă să schimbe lumea.
Dar o schimbă şi din punct de vedere geopolitic. Victor Suvorov (a nu se confunda cu generalul rus din secolul XVIII de tristă amintire pentru români), pseudonimul lui Vladimir Rezun, fost agent GRU care şi-a petrecut multă vreme prin arhivele militare sovietice, după ce a defectat în Marea Britanie a scris câteva cărţi. Prima a fost povestea vieţii sale (GRU. Cenuşă fără epoleţi, citată şi de Grigore Cartianu în cartea sa Crimele Revoluţiei. Sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN), dar următoarele patru (Spărgătorul de gheaţă, Ultima republică, Ziua M, Epurarea), bazate în mare parte pe ceea ce a găsit în arhivele militare sovietice, au zguduit comunitatea istorică internaţională vizavi de al doilea război mondial. El a citit informaţiile de acolo, apoi a scris bazat doar pe ceea ce s-a publicat oficial, o revelaţie care a schimbat multe interpretări.
Ideea de bază rămâne aceea, relevată şi de multe din documentele din arhivele noastre din acea perioadă, că Stalin pregătea el însuşi un atac împotriva Germaniei în 1941, dar Hitler i-a luat-o înainte. Nu are rost să insist asupra argumentelor, cei interesaţi le pot citi şi judeca, dar ceea ce este relevant pentru rolul informaţiei apare chiar din aceste cărţi, referitor la atitudinea lui Stalin. Stalin a pregătit atacul împotriva Germaniei după ce aceasta a învins şi supus Franţa, a izgonit Anglia de pe continent, şi avea în faţă doar Reichul german. Dacă ar fi atacat primul, Germania s-ar fi prăbuşit, iar Uniunea Sovietică şi-ar fi putut duce armatele până la Atlantic, întreaga Europă devenind sovietică, conform tezelor lui Lenin, dacă o clasă muncitoare dintr-o ţară era prea slabă să câştige puterea, era rolul clasei muncitoare mai puternice din altă ţară, sprijinite de Armata Roşie, să o ajute, la fel cum a încercat în 1918 în România, Basarabia, Polonia, Finlanda şi cum a reuşit tot atunci în Ucraina, Georgia sau Siberia. Dar odată cu atacul lui Hitler la 22 iunie 1941, Stalin a înţeles că a pierdut. Îi va bate pe nemţi, dar nu va ajunge la Atlantic, germanii au câştigat timp pentru ca britanicii să-şi revină, pentru ca americanii să intervină şi ei, iar Europa va fi divizată între comunişti şi capitalişti. Iar atâta timp cât capitaliştii vor fi stăpâni pe jumătate din Europa, comuniştii nu vor putea fi învingători. Fiindcă informaţia va circula, iar cei din lagărul socialist vor afla că ceilalţi trăiesc mai bine. Şi va fi punctul din care va începe rezistenţa împotriva regimului comunist. De aceea, crunt dezamăgit, Stalin nu s-a adresat poporului sovietic timp de trei săptămâni de la începutul atacului german din 22 iunie 1941.
Mergând mai departe, e suficient să ne gândim la ceea ce au însemnat pentru noi, românii, posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Pe undele radio aflam lucruri şi fapte care propaganda oficială ni le ascundea, ştiam că nu departe erau oameni ca şi noi care trăiau în libertate. Iar acea libertate o doream şi noi. De aici au început să crească germenii rezistenţei, ca şi Solidaritatea poloneză. Totul s-a redus la informaţie. În timpul revoluţiei din decembrie 1989, tot de la posturile de radio străine am aflat despre Timişoara, informaţia a fost catalizatorul revoluţiei române.
Timpurile au evoluat tot mai rapid, şi datorită calculatoarelor şi internetului, care au făcut ca informaţia să circule instantaneu dintr-un colţ în altul al lumii. Acum o sută de ani, un mesaj ajungea de la Washington la Moscova în câteva zile şi nu era disponibil oricui, acum orice informaţie ajunge instantaneu, la câteva secunde după ce se petrece evenimentul, şi oricine îl poate vedea. Mai mult, oricine are un telefon mobil poate lua imagini şi le poate transmite în toată lumea.
De aceea, evenimentele mondiale se petrec mult mai rapid, ştiri despre revolte sau revoluţii fac înconjurul lumii instantaneu. Revoluţiile din 1848 s-au propagat dintr-o ţară în alta în luni de zile, cât i-a trebuit informaţiei să circule, astăzi informaţia circulă în secunde.
Mai mult, în trecut mobilizarea la o demonstraţie se făcea prin anunţuri în ziare, prin zvonuri sau informaţii ce circulau din gură în gură. Astăzi asistăm la smart-mob-uri, mobilizări prin SMS sau prin intermediul reţelelor de socializare cum ar fi Facebook sau Twitter.
Nu degeaba am asistat în ultimii ani la revoluţii mai mult sau mai puţin reuşite. Ca şi număr, în ultimii zece ani au fost mai multe revolte care unele au ajuns să fie revoluţii decât în anteriorii cincizeci de ani. Totul ca şi rezultat al dezvoltării tehnologice care a permis circulaţia informaţiei. Ca şi dovadă este faptul că Africa, unde această tehnologie a informaţiei este mult înapoiată, rămâne mult în urma mişcărilor ce frământă astăzi lumea, dar mai sunt şi alte considerente.
Se pot enumera multe revolte sau revoluţii din ultimii ani, dar cred că prima revoluţie Twitter va rămâne cea din 7 aprilie 2009 din Republica Moldova. Aici pentru prima oară rolul reţelelor de socializare în mobilizarea participanţilor şi transmiterea desfăşurării revoluţiei pe întreg globul a fost determinant, din moment ce televiziunile de stat au ignorat pur şi simplu evenimentele, transmiţând desene animate sau muzică populară în timp ce centrul Chişinăului era un vulcan. Iar succesul ei, prin prisma aducerii la cunoştinţa întregii lumi a dezideratelor şi aspiraţiilor tinerilor ieşiţi în stradă, a fost o bază pentru alte mişcări de opoziţie faţă de conducerea opresivă.
În acest context, al avansului tehnologic, trebuie să gândim şi revoltele ce au urmat în alte ţări, inclusiv în cele arabe. Dar acest avans tehnologic în comunicaţii nu este neapărat declanşatorul revoluţiilor, mai mult este un catalizator. Cauzele sunt mult mai adânci şi mai profunde.

Revoluţiile arabe, cazuri particulare

O idee care persistă în mintea oricărui observator occidental este cea conform căreia arabii s-au ridicat la unison pentru libertate. Mulţi aşa-zişi analişti s-au şi grăbit să facă o paralelă între revoluţiile arabe de astăzi şi cele est-europene din 1989. O capcană în care poate cădea oricine cu uşurinţă, dacă nu este oarecum avizat asupra geografiei etnice şi tribale, precum şi a celei geopolitice. Ar fi un expozeu prea vast care ar depăşi cu mult cadrul acestui articol, de aceea mă voi mărgini la unele reliefări succinte.
În primul rând, revoluţiile arabe nu pot fi văzute ca un tot unitar, ca o mişcare generalizată a maselor ale cărei scopuri supreme ar fi libertatea şi democraţia. Aceste două deziderate sunt total necunoscute Orientului Mijlociu şi nordului Africii, ele reprezintă pentru marea majoritate a populaţiei doar nişte cuvinte cu înţeles deosebit de vag. Deşi au o caracteristică comună, respectiv principiul dominoului, avântul revoluţionar propagându-se în valuri de la un stat la altul, tocmai din cauza catalizatorului informaţional despre care am vorbit, fiecare revoluţie în parte are principalele ei motivaţii diferite. Şi foarte puţine sunt animate de principii democratice sau de idealul libertăţii pentru toţi, practic o infimă parte din populaţie înţelege ce sunt acestea, doar cei mai educaţi sau cei care au călătorit în Occident, dar şi dintre aceştia, o parte sunt dispreţuitori şi critici faţă de aceste valori, văzându-le doar prin prisma obiceiurilor şi moralităţii discutabile din societatea occidentală.
Declanşatorul, care a dovedit că se poate, a fost Tunisia. Pentru prima dată în istoria arabilor, un lider este răsturnat în urma protestelor populaţiei. La 14 ianuarie 2011, după 23 de ani cât a stat la putere, preşedintele tunisian Zine El Abidine Ben Ali a demisionat şi a fugit în Arabia Saudită în urma a 28 de zile de proteste şi demonstraţii, soldate cu un număr încă necunoscut de morţi şi răniţi în urma acţiunilor represive ale forţelor de ordine. Situaţia nu s-a calmat, protestele şi acţiunile de stradă au continuat, demonstranţii cerând, după formarea unui guvern de uniune naţională care cuprindea şi introducerea legii marţiale, demisia membrilor din guvern care aparţineau partidului fostului preşedinte, chiar dizolvarea acestui partid, lucru realizat în 9 martie. La 3 martie a fost anunţate alegeri pentru Adunarea Constituantă la 24 iulie, alegerile generale urmând să fie fixate ulterior. Până la urmă, protestele tunisienilor nu au fost pentru libertate şi democraţie, ci împotriva şomajului, creşterii preţurilor la alimente, corupţiei şi condiţiilor grele de trai, asta într-o ţară văzută ceva mai bogată decât altele din regiune. Fitilul care a aprins bomba a fost în semnul de protest suprem al unui tânăr asupra căruia poliţia coruptă a comis un abuz şi autorităţile locale la fel de corupte au refuzat să-i asculte plângerea, iar acesta şi-a dat foc.
Acest succes al tunisienilor a declanşat revoluţii şi revolte una după alta în lumea arabă, arătând că se poate, într-o lume în care orice manifestaţie contra puterii era reprimată prompt, de cele mai multe ori cu cruzime. Se cunosc cazurile kurzilor gazaţi de Saddam Hussein sau revoltele înăbuşite cu tancurile de Hafez al-Assad în Siria. Dar fiecare revoltă sau revoluţie în parte are motivaţia sa.
Preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului conducea ţara din 1981, de la asasinarea în timpul unei parade militare a fostului preşedinte Anwar el Sadat deoarece cu doi ani înainte încheiase pace cu Israelul, de către un comando al organizaţiei fundamentaliste Fraţii Musulmani. Când în 2005 membrii organizaţiei au câştigat 20% din alegeri, Hosni Mubarak a desfiinţat organizaţia. Aceşti membri ai Fraţilor Musulmani au avut un important rol în protestele din Egipt în 2011. De menţionat şi faptul că Ayman al-Zawahiri, liderul Jihadului Islamic care a fuzionat cu Al-Queda a lui Osama bin Laden, devenind numărul 2 în organizaţie, a fost iniţial membru în Fraţii Musulmani. În Egipt, protestele au fost direcţionate în special împotriva regimului Hosni Mubarak, practic împotriva persoanei acestuia. Nu este deci de mirare că diferite forţe, inclusiv Fraţii Musulmani, s-au implicat şi încearcă să profite de ele.
În Bahrein, reacţia a fost din partea populaţiei majoritar şiite împotriva familiei regale sunnite. Aici de fapt asistăm la un teren de confruntare între Iranul şiit şi Arabia Saudită sunnită, ambele încercând să tragă sforile şi să profite de situaţie pentru a-şi întări propriile poziţii.
Yemenul a fost timp de zeci de ani o ţară sfâşiată, împărţită în două, teatrul războaielor civile, a tribalismului şi intervenţiilor străine. A rămas şi după reunificare o ţară instabilă, nu întâmplător aici îşi are baza şi o puternică celulă Al-Queda.
Siria, o altă dictatură dură, a reacţionat dur la primele manifestaţii şi nu este prima dată. Aparatul represiv este deosebit de puternic, armata la fel. Siria are un trecut încărcat de implicări în statele vecine sau de represiune pe plan intern. S-a implicat în Liban, în războaiele cu Israelul cu care, spre deosebire de Egipt, nu a încheiat pace, în represiuni împotriva kurzilor şi sprijin a insurgenţei din Irak. Bashar al Assad este hotărât să rămână la putere prin orice mijloace, la fel ca şi Gaddafi.

Continuarea şi finalizarea revoluţiilor

În cazul revoluţiilor, s-a dovedit în istorie că răsturnarea puterii este doar începutul, partea cea mai uşoară a procesului. Dacă este înăbuşită, nu se mai pune problema continuării, dar dacă iese învingătoare, este abia începutul. Şi foarte rar cei ce încep o revoluţie o şi termină.
După răsturnarea regimului, începe o goană a diferitelor grupări, până atunci unite de un ţel unic, de a-şi impune propria viziune şi de a acapara puterea. În cadrul acestei lupte pentru înlocuirea regimului detestat încep să se uite idealurile care au unit întreg spectrul opoziţiei spre o ţintă comună: răsturnarea regimului opresiv. Iar în final, se poate constata că schimbarea este, de cele mai multe ori, doar de suprafaţă.
Chiar şi cea mai celebră revoluţie din lume, cea franceză de la 1789, a continuat sub forma terorii instituţionalizate simbolizate cel mai bine de ghilotină, când diferitele fracţiuni se luptau între ele, pentru a se încheia sub dictatura lui Napoleon. Idealurile au fost pierdute pe drum, iar puterea deţinută de Napoleon nu era cu nimic mai prejos decât cea pe care o avea Ludovic al XVI-lea înainte de 1789.
Puterea nu este cucerită de cel mai numeros grup, ci de cel mai bine organizat şi lipsit de scrupule, cum s-a întâmplat în Rusia anului 1917, când o minoritate, bolşevicii, a cucerit şi păstrat puterea vărsând râuri de sânge pentru asta şi instaurând un regim de teroare la care ţarul nici nu ar fi putut visa. Din acest punct de vedere, în toate ţările arabe, fundamentaliştii islamici sunt cei mai avantajaţi. Au un scop, au o viziune, sunt hotărâţi şi lipsiţi de scrupule. Alţii, chiar dacă au vederi democratice, în haosul ce poate urma, nu au prea multe şanse. Ca şi exemplu poate fi revoluţia din Iran din 1979, al cărei program iniţial era mult mai democratic decât ar fi dispuşi chiar ei să recunoască, dar a eşuat într-o dictatură teocratică condusă de Khomeini. Revolta populaţiei din 2009 a fost înăbuşită.
Sunt unii analişti care combat această idee, agăţându-se de posibilitatea alegerilor libere, organizate imediat după răsturnarea regimului opresiv. În cazul democraţiilor tinere sau firave, scrutinul poate avea rezultate surprinzătoare (vă amintiţi cazul lui Hitler în Germania). Chiar şi revoluţia română din 1989 a adus la conducere vechii comunişti, mai bine organizaţi şi care aveau şi pârghiile puterii la îndemână. Un alt caz, în lumea arabă, Hamasul a ajuns la conducere tot prin vot popular. Irakul şi Afghanistanul sunt alte exemple.
Adevărul este că democraţia se învaţă, nimeni nu o poate impune, iar asta este ceea ce nu au înţeles americanii în Irak, de exemplu. Iar poporul care o încearcă, va trebui să o înveţe pe propria piele. Alegerile libere vor trebui să fie libere, iar populaţia să trăiască cu ceea ce a votat, având posibilitatea să schimbe situaţia tot prin alegeri libere. Dar de obicei, cei ce câştigă iniţial alegerile, se consideră legitimaţi să conducă destinele ţării un timp mai îndelungat decât până la următoarele alegeri, deci vor încerca să-şi conserve puterea tocmai prin mijloace nedemocratice, aşa cum s-a întâmplat în ţările Asiei Centrale. Dacă democraţia incipientă nu este supravegheată, inevitabil vor apărea derapajele dictatoriale. Este cazul relatat sub formă alegorică de George Orwell în „Ferma animalelor”.
Democraţia se învaţă şi se învaţă cu greu. Un caz fericit este cel al statelor din Europa de Est. Dar situaţia diferă faţă de ţările arabe, chiar dacă unii se grăbesc să facă fel de fel de similitudini. Revoluţiile din 1989 din Europa de Est au apărut în urma prăbuşirii unui imperiu, un cutremur geopolitic major, comparabil în istorie doar cu un alt cutremur geopolitic major, anul 1918, când nu s-a prăbuşit un singur imperiu, ci patru (Austro-Ungar, Rus, German şi Otoman). Iar ţările din Europa de Est au beneficiat de sprijin şi expertiză occidentală, mai ales că ţelurile lor erau aderarea la NATO şi UE, deci trebuiau să se conformeze unor norme comune, democraţia fiind una dintre ele. În cazul ţărilor arabe, care ar fi ţelul şi motivaţia, sau cine le-ar acorda sprijin, ca să facă ce? Să adere unde?
De aici se vede că parcursul spre democraţie al ţărilor arabe cuprinse de revoluţie are o probabilitate redusă. Mai degrabă le putem vedea, cel puţin o mare parte dintre ele, mă refer la cele în care revoluţiile ar putea fi învingătoare, revenind la dictatură, sau devenind nişte simulacre de democraţie, conduse de aceiaşi cleptocraţi sau de alţii (ca şi în Asia Centrală, de exemplu), sau pur şi simplu devenind state fundamentaliste. Este o probabilitate mult mai mare decât de a le vedea democraţii viabile în viitorul apropiat.

Libia şi intervenţia aliaţilor, drumul spre nicăieri

Am lăsat la urmă cazul Libiei, deoarece aici apare un element esenţial care îl diferenţiază faţă de celelalte revoluţii din lumea arabă, şi anume intervenţia militară a aliaţilor.
În toate revoluţiile din istorie a fost determinantă atitudinea şi poziţia care au luat-o la un moment dat forţele armate, cei instruiţi şi înarmaţi să lupte. Nu există şi nu a existat un caz de răsturnare prin forţă a puterii, fie că vorbim de o revoluţie sau de o lovitură de stat, fără complicitatea sau participarea măcar a unei părţi din forţele armate sau a forţelor pregătite să menţină ordinea. Chiar şi revoluţia română din 1989 a învins abia atunci când s-a strigat „Armata e cu noi!”. La fel s-a petrecut peste tot, inclusiv în Rusia în 1991, o parte din armată a trecut de partea lui Boris Eltsin. În Tunisia şi Egipt, la fel, de la un moment dat nu a mai intervenit. Mi se par absurde unele declaraţii, chiar de la noi la începutul anilor 90, când liderii de atunci spuneau că manifestanţii ar fi putut realiza o lovitură de stat, când orice patrulă militară decisă îi putea mătura chiar din sediile ocupate. Orice revoluţie sau lovitură de stat, pentru a reuşi, are nevoie de participarea măcar a unei părţi a armatei. De aceea majoritatea loviturilor de stat sunt date de liderii militari. Aşa s-a întâmplat şi în Egipt, când Gamal Abder Nasser a ajuns la putere, sau în Libia, în 1969, când colonelul Muammar Gaddafi a răsturnat monarhia. În cazul revoltelor din Libia, armata s-a împărţit, o parte de partea lui Gaddafi, o altă parte, mai mică, de partea revoluţionarilor.
În Libia, revoltele au început în 15 februarie, inspirate de cele din Tunisia şi Egipt. Poliţia a intervenit cu brutalitate, dar protestatarii au revenit, incendiind sediile poliţiei din Benghazi, al doilea oraş ca mărime din Libia după capitala Tripoli, devenit curând fieful opoziţiei. Surpriza cea mai mare a venit din cadrul forţelor armate, au fost raportate numeroase cazuri în care soldaţii au refuzat să respecte ordinul de a trage împotriva manifestanţilor, ba chiar au fost unităţi care au trecut deschis de partea opoziţiei, fapt despre care am vorbit mai sus.
Confruntat cu dezertările şi loialitatea discutabilă a unei părţi din forţele armate, regimul Gaddafi a recurs la mercenari, şi nu este pentru prima dată. Şi în trecut Gaddafi a recurs la mercenari pe care i-a trimis în luptă în Ciad, Liban sau Sudan, în războaie în care Libia s-a implicat sau chiar le-a provocat (în Ciad). Nu trebuie să uităm că în decurs de 42 de ani, Gaddafi s-a implicat în multe războaie şi aventuri extrateritoriale, precum şi în activităţi teroriste. A încercat chiar şi un război împotriva SUA, prin atacarea flotei americane din Mediterana în 1986, rezultat cu doborârea câtorva aparate libiene de aviaţia americană. Mai apoi, s-a implicat în activităţi teroriste, detonarea unei bombe într-o discotecă din Berlinul de Vest care a ucis doi soldaţi americani şi a rănit peste 230 de oameni, sau cel mai cunoscut atentat libian, detonarea unei bombe într-o cursă aeriană civilă care s-a prăbuşit deasupra satului Lockerbie, din Scoţia, ucigând 259 de pasageri şi 11 oameni aflaţi la sol. Bomba a fost reglată să distrugă aparatul deasupra oceanului, în aşa fel încât toate dovezile să dispară, dar a explodat deasupra Scoţiei.
Mercenarii au venit din triburile de tuaregi din Mali, precum şi din Nigeria, Ciad sau Kenya. Au fost raportate, dar neconfirmate, zvonuri privind mercenari sârbi sau din Belarus. Se mai adaugă nişte rapoarte neconfirmate referitoare la zboruri între Belarus şi Tripoli, care aduceau armament şi muniţii.
Spre sfârşitul lunii februarie, opoziţia se putea considera stăpână pe Benghazi, Misrata, şi porturile Ras Lanouf şi Mersa Brega, avansând şi ocupând alte importante porţiuni din Libia. Contraofensiva trupelor fidele lui Gaddafi le dă înapoi, cu atacuri masive de tancuri şi aviaţie, ocupă Zawiyah şi Ras Lanouf, în 15 martie ajungând aproape de Benghazi, ameninţând opoziţia cu anihilarea totală.
Trebuie să facem o paranteză aici. Regimul lui Gaddafi timp de 42 de ani, una dintre cele mai longevive dictaturi personale din istorie, s-a caracterizat printr-o teroare cruntă, cu execuţia opozanţilor retransmisă pe posturile TV. El şi-a clădit puterea tot pe structuri tribale, la fel ca şi Saddam Hussein, oferind celor fideli din tribul său enorme beneficii în schimbul loialităţii absolute. Aceştia, în funcţii cheie şi controlând toate pârghiile puterii, au prea multe de pierdut în cazul în care Gaddafi este răsturnat de la putere. Spre deosebire de Saddam Hussein în 2003, ei nu sunt ameninţaţi de o supraputere care îşi aruncă întreaga forţă armată împotriva lor, ci doar de o firavă opoziţie căreia i s-a alăturat câteva unităţi militare, nu prea bine dotate cu armament, ceea ce s-a şi văzut în momentul contraofensivei forţelor fidele regimului. Nu aveau de ce să dezerteze, nu era o ameninţare reală. Dar în momentul în care au început atacurile aliaţilor în sprijinul rebelilor, au început să apară dezertările, chiar dintre membrii de vază ai regimului, cum ar fi ambasadori şi diplomaţi, chiar şi ministrul de externe Moussa Koussa. Nu trebuie uitat nici faptul că imediat după căderea regimului irakian al lui Saddam Hussein, de spaimă, Gaddafi a declarat că renunţă la terorism şi la dezvoltarea de arme de distrugere în masă, chiar SUA restabilind relaţiile diplomatice cu Libia.
Dar dată fiind situaţia creată acum, puterile occidentale au fost puse într-o dilemă fără ieşire. Forţele de opoziţie împotriva unei dictaturi erau pe cale să fie exterminate sub ochii lor de către cele ale unui regim opresiv şi criminal. Dacă ar fi intervenit, lumea le-ar fi putut acuza de neocolonialism şi de amestec în treburile interne ale unui stat, dacă nu ar fi intervenit, ar fi putut fi acuzate de făţărnicie, din moment ce propagă ideea democraţiei, dar când ea este ameninţată, se mulţumesc să asiste de pe margine. La fel au făcut-o şi în cazul revoluţiei din Ungaria din 1956, în Cehoslovacia în 1968 şi de multe alte ori.
Dilema era fără ieşire, de aceea au apelat la ONU. Şi aliaţii au decis nici una, nici alta, adică nici intervenţie, nici neintervenţie. Ca aşa se poate explica situaţia actuală, zonă de interdicţie aeriană, apoi lovituri aeriene pentru protejarea civililor. ONU dă o rezoluţie privind o zonă de excludere aeriană, bineînţeles ineficientă.
La fel s-a petrecut şi la sfârşitul războiului din Golf în 1991, când Irakul a fost învins şi kurzii din nord şi şiiţi din sud s-au răsculat împotriva regimului irakian. Coaliţia a declarat o zonă de excludere aeriană, dar care nu se referea la elicoptere. Din aceste elicoptere irakiene au fost lansate gazele de luptă care au înăbuşit revoltele kurzilor şi şiiţilor în 1991, un episod despre care nu prea se mai vorbeşte. Şi acum, zona de excludere aeriană s-a dovedit total ineficientă, deoarece forţele guvernamentale aveau suficiente forţe terestre, cu tancuri şi artilerie, pentru a zdrobi opoziţia şi fără să recurgă la lovituri aeriene. S-a mers atunci mai departe, aprobându-se acţiuni pentru „protejarea civililor”.
Au început loviturile contra ţintelor libiene terestre, inclusiv împotriva tancurilor. La 19 martie avioane franceze atacă şi distrug patru tancuri la sud de Benghazi. Americanii şi britanicii lansează 114 rachete Tomahawk de pe navele din larg spre ţinte din interiorul Libiei. Trei bombardiere strategice invizibile americane B-2 Spirit aruncă bombe asupra aeroporturilor libiene. Un avion al forţelor libiene libere lansează un atac kamikaze în Tripoli, se raportează moartea unuia dintre fii lui Gaddafi, Khamis, dar televiziunea libiană dezminte ştirea.
Luptele continuă şi nu se ştie cum se vor termina. Dar sunt unele aspecte care trebuie discutate. Rusia şi China s-au abţinut în Consiliul de Securitate al ONU, ceea ce ne face să ne punem unele întrebări. Petru Bogatu se întreabă dacă nu cumva soarta Moldovei, disputată între aliaţi şi Rusia, să fi fost piesa de schimb.
Culmea este că printre cele mai belicoase state susţinătoare a intervenţiei armate a fost Franţa, reprezentată de preşedintele Szarkozy. Aceeaşi Franţă care s-a opus categoric şi zgomotos intervenţiei împotriva unui alt dictator, la fel de sângeros, în 2003 împotriva Irakului lui Saddam Hussein. SUA s-au ţinut mai deoparte, fără să facă prea multe declaraţii, dată fiind experienţa lor în astfel de probleme, ei nedorind alte probleme de acest gen.
Alt aspect important se referă la atitudinea americană. SUA nu au prea marşat pe cartea intervenţiei în Libia, nu numai datorită atitudinii preşedintelui Obama în general, dar şi datorită experienţei în astfel de intervenţii în ultimii ani, respectiv Afghanistan şi Irak. De aceea au insistat ca operaţiunea să fie condusă de NATO, ceea ce s-a şi întâmplat, de curând a trecut sub comandă NATO. Totuşi, pentru a nu-şi pune aliaţii europeni într-o poziţie jenantă, a susţinut militar intervenţia. 62% din atacurile aeriene şi susţinerea lor logistică, respectiv ceea ce se numeşte airlifturi, au fost americane. Aruncând o privire în urmă, la campania de bombardamente aeriene din Kosovo în 1999, un general european a declarat public că fără implicarea americană, aliaţii europeni nu ar fi fost capabili să ducă o campanie de bombardament nici pe sfert de dimensiunea celei din Kosovo. Aspect care ne spune multe, coroborat cu ceea ce avem acum în Libia, despre capabilităţile NATO fără americani.
S-a vorbit mult despre petrol. Este adevărat, mai mult de jumătate din veniturile Libiei sunt din vânzările de petrol. Dar majoritatea petrolului libian este vândut în Europa, atunci de ce puterile europene sunt cele mai belicoase? Încă un lucru, oricine va veni la putere în Libia după Gaddafi, va dori să-şi vândă petrolul, iar cel mai apropiat consumator este cel european. Iar referitor la ideea că americanii au intervenit în Irak pentru a-şi asigura petrolul de acolo, pot spune că mai trebuie mulţi ani să ia petrol din Irak până îşi vor putea acoperi costurile intervenţiei şi menţinerii acolo. 
O altă temă de discuţie se referă la dilema militară. Din nou asistăm la un caz clasic în care decizia politică nu ţine cont de cea militară. În momentul în care trimiţi soldaţii în luptă, trebuie să ai un obiectiv clar. Ce doreşti să realizezi prin intervenţia armată? Trebuie specificat un obiectiv clar, nu unul vag, ci unul specific, realizabil şi măsurabil într-un timp dat. Nu poţi ordona armatei să distrugă terorismul într-un an de zile, deoarece nu este realizabil. Dar poţi să ordoni ocuparea unui oraş, a unei ţări, răsturnarea unui regim prin forţă armată. Dar militarii trebuie să spună clar la ce costuri să te aştepţi şi să estimeze şi un scenariu de după, atât cel mai optimist, cât şi cel mai pesimist. Şi trebuie să ţii cont de ele, să-ţi adaptezi acţiunile în funcţie de asta, altfel ajungi ca şi preşedintele Bush să declari misiune îndeplinită, iar ulterior să mai moară câteva mii de soldaţi în Irak.
Obiectivul nu poate fi doar răsturnarea regimului, ci ce vei face după aceea. Am vorbit despre revoluţii că partea cea mai uşoară este răsturnarea opresorului, apoi vine partea dificilă. În cazul unei intervenţii militare se aplică acelaşi principiu. Americanii i-au răsturnat pe talibani în Afghanistan şi pe Saddam Hussein în Irak, dar asta nu înseamnă că au rezolvat problema, de fapt problemele de abia acum încep.
Politicienii au decis, loviturile aeriene au pornit cu scopul de a proteja civilii. Dar intervenind militar, deja s-au situat de partea uneia din forţele în conflict. Iar aici apare dilema fără ieşire despre care vorbeam mai devreme. Până unde poate fi dusă intervenţia militară aliată? Până la răsturnarea lui Gaddafi? Şi ce va face alianţa, respectiv NATO, care conduce acum ostilităţile, după căderea regimului? Se va da la o parte, riscând astfel un nou război civil? Sau va ocupa Libia, pentru a asigura cadrul desfăşurării alegerilor libere? Mai devreme vorbeam despre alegerile libere în cadrul tinerelor democraţii. Avem exemplul Irakului şi al Afghanistanului, alegerile au fost libere, dar rezultatele au fost previzibile, tot pe măsura diferenţelor etnice sau tribale. Care e rolul sau scopul trupelor NATO? Să se asigure că opoziţia nu va pierde, sau că Gaddafi nu va câştiga? Asta poate însemna perpetuarea unui război civil ale cărui final nu se poate întrevede în viitorul apropiat.
Când trimiţi soldaţii la război, trebuie să ştii de ce o faci şi pentru ce. Trebuie să le spui clar ceea ce vrei tu, ca politician, să obţii din lupta şi jertfa lor. Dacă nici politicienii nu ştiu, ajungi într-o situaţie similară cu Vietnamul. Când porneşti un război, trebuie să ai obiectivul clar în minte, dar se poate întâmpla să nu fie de ajuns, aşa cum s-a văzut în Irak. Acolo obiectivul a fost răsturnarea lui Saddam Hussein, dar realizarea acestui obiectiv nu a rezolvat problema.
Poate printre puţinele situaţii din ultima vreme, reacţia României a fost corectă. Nu s-a implicat în prima fază, era o problemă prea îndepărtată de graniţele ei ca să o poată influenţa cu ceva decisiv. În momentul în care aliaţii au decis intervenţia, inclusiv prin NATO, România trimite fregata „Regele Ferdinand” pentru a participa la acţiuni de blocadă a coastelor Libiei. Un exerciţiu util pentru pregătirea marinei române în condiţii de luptă, un aport al nostru la acţiunile NATO.
Referitor la reacţiile TV ale unor pseudoanalişti militari sau de orice altă natură, cum că de ce nu participăm cu aviaţia sau de ce nu ne punem măcar la dispoziţia aliaţilor cu avioanele noastre, am de spus unele aspecte nu prea măgulitoare. Aceiaşi analişti vituperau pe la posturi TV, ba că de ce nu luăm unele sau altele avioane, ba că de ce mai trebuie să luăm avioane, care costă atâţia bani, când NATO ne protejează oricum şi multe altele.
Aviaţia noastră militară, a cărei coloană vertebrală sunt avioanele Mig-21 Lancer (Mig-21 upgradate), a fost foarte potrivită misiunilor aviaţiei militare înainte ca ţara noastră să intre în NATO. Misiunea ei era strict apărarea teritoriului naţional împotriva unei agresiuni străine. Pentru asta erau şi potrivite, ca interceptoare şi în misiuni de patrulare. Dar odată cu intrarea noastră în NATO, misiunile s-au mai schimbat. Am început să participăm cu trupe în misiuni internaţionale, de coaliţie, dintre care unele cu un grad mai mare de complexitate, care implică colaborarea forţelor întrunite, terestre, aeriene şi navale. Încă de acum şapte ani, de la intrarea noastră în NATO, s-a pus problema înzestrării aviaţiei noastre cu un aparat multirol modern şi performant. Au apărut ofertele, respectiv cele trei, şi a început ciorovăiala noastră obişnuită, că de ce unul şi nu altul. Oricum, o decizie trebuia luată, dar s-a luat cam târziu, şi după aceea nu au fost bani. Mă tem că întârzierile acestea în dotări militare să nu le plătim noi, Doamne fereşte, mult mai greu în viitor.
Revenind, chiar să fi vrut, nu aveam cum să participăm la bombardarea Libiei. În primul rând, Mig-21 Lancer sunt improprii misiunilor de bombardament, rolul său fiind cel de interceptor sau avion de vânătoare. Nu poate duce suficiente bombe pentru a se justifica plecarea în misiune. Al doilea aspect, nu poate fi realimentat în aer, deci are o rază de acţiune scăzută. Cu atât mai hilară mi s-a părut declaraţia conducerii României, după 11 septembrie 2001, că pune la dispoziţie coaliţiei împotriva terorismului distrugătorul Mărăşeşti şi patru Mig-21 Lancer. Hai că distrugătorul Mărăşeşti, retrogradat la rangul de fregată conform standardelor NATO, ar fi putut fi cu ceva de folos, dar cele patru Mig-21 Lancer ar fi fost destul de complicat să le deplasezi în Afghanistan. Oricum, Mig-urile noastre şi-au cam făcut datoria, au efectuat şi misiunea de protecţie aeriană a ţărilor baltice, dar resursa de zbor li se va termina în 2013, iar dacă până atunci nu luăm alte avioane, vor veni alţii să ne protejeze spaţiul aerian.
Angajamentul pentru F-16 este benefic din anumite privinţe. Este singurul avion dintre cele trei testat în luptă, este un aranjament temporar spre un aparat din generaţia a cincia, F-35. Următoarele noastre misiuni aeriene vor fi, în cea mai mare parte, alături de aviaţia americană, deci românii vor trebui să folosească logistica şi bazele americanilor, de aceea este nevoie de avioane care să fie compatibile cu ale lor. Iar în cazul în care România va fi implicată într-un război, va fi nevoie de piese de schimb în cantitate mare şi înlocuirea rapidă a pierderilor, iar singurul furnizor care are astfel de stocuri este cel american.
Nu se ştie încă cum se va sfârşi criza libiană, dar situaţia umanitară se agravează din ce în ce mai mult. Occidentalii, în special francezii, vor încerca să o arunce în cârca ONU, iar diplomaţii încă stau şi caută o soluţie de ieşire. Singura care ar putea duce la o rezolvare rapidă este o renunţare la putere de către Gaddafi, dar nu se întrevede o astfel de posibilitate, iar Gaddafi a demonstrat cu preţul a sute de morţi că exclude o astfel de posibilitate. Chiar dacă i s-ar promite imunitate, ceea ce este puţin probabil, Gaddafi nu va renunţa. Iar imunitate nu i se poate promite, deoarece s-ar compromite chiar existenţa TPI (Tribunalul Penal Internaţional) de la Haga. De acesta se teme cel mai mult Gaddafi, el având de dat multe explicaţii, atât asupra prezentului, cât mai ales asupra activităţii teroriste şi războaielor provocate din trecut, unde crimele şi atrocităţile nu au lipsit. Soarta lui Miloşevici şi audierile lui Hosni Mubarak în Egipt nu prea îi dau alternative.
O altă soluţie de ieşire o constituie posibilitatea ca Gaddafi să fie trădat din interior, şi pe asta mizează puterile occidentale. Nu m-aş mira ca să se pună şi un premiu, neoficial, pe capul lui, aşa cum a fost în cazul lui Saddam Hussein. Altfel, NATO va trebui să decidă dacă merge mai departe, până la capăt, răsturnându-l pe Gaddafi, sau se retrage, lăsând opoziţia să fie măcelărită. Viitorul ne va lămuri, dar reacţiile continuă să se propage, chiar şi în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, şi nimic nu va fi cum a fost înainte. Dar despre asta într-un articol viitor.                            
      
                     

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Noi şi bulgarii



Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către bulgari în 1916
(sursa: constantablog.net)

În istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe, de lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intenţionat să ne ocupe sau să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca şi areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români în câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă în câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani. La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopenţia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate în masa de locuitori de acolo.
Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de înţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns să trăiască majoritari doar în arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine şi să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?
Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile. Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri şi de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat. Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat în decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.
În disperarea noastră de a găsi un singur vecin despre care să putem spune că ne este aliat şi prieten (afară de Marea Neagră), ne-am îndreptat privirile în jur. Iniţial, am sperat că bulgarii ar putea fi aceştia, din moment ce dinspre ruşi şi unguri, mai târziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun să ne aşteptăm, după istoria însângerată a relaţiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive să ne aşteptăm la o bună relaţie, chiar alianţă.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan. Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă. După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci. Un fragment:
„Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie. Îmi aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi, şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al României. Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit. La începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă nouă, în progres. Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi „Nezavisimosti”. Voi aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre... Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat! România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.
După eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului... Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele deşteptării noastre morale... Cu întristare şi amărăciune ne gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am pronunţat până acum...”
Impresionantă această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva noastră, doar după câţiva ani? De unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.
După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă de Petru cel Mare. Cum era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt împlinit. De aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui imperiu. Când Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe perla coroanei, India. De aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le stăvili avântul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei uşoare, despre care am vorbit într-un articol anterior. În urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul. Cea mai bună soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii. În acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La 1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu prea aveau cum să-l dea. Dobrogea, majoritar populată de români, a fost stăpânită de turci până atunci, iar înainte de aceştia a fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine şi denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Bătrân, murind fără urmaşi, şi-a lăsat voivodatul acestuia.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv, poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:
„Soarele a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi, tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!
Covorul pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gustă mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi, tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!
Copil al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului său. Aruncă ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc. Şi înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!” etc.
Interesantă profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.
Revenind, două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.
Prima a fost chestiunea macedoneană.
Populaţia aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide. Dar în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă, prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi cele de comitagii bulgari. Nu cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.
Bulgarii au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul României, ţara căreia îi datora atât de mult.
În luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială. Căpetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe altele, tocmai de la Bucureşti. Opinia publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.
A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv. Urmau o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă, care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică Cernavodă - Constanţa.
Între timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapă în planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi poarta spre Mediterana. Mai mult, creşterea cât mai mare a Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat urmând să controleze întreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate. Numai ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902, cuprinde şi următoarele: „În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României... Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

România şi războaiele balcanice

În vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).
Turcii se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie, tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.
De la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”. La Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera disputată a Dobrogei. România a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Era nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia. Iar această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucureştiul este la o distanţă mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o armată ameninţând direct capitala. Dar existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar fi tăiate liniile de comunicaţii. Exact aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.
La pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în care ameninţă cu războiul. Încurajaţi de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau manevrele şi presiunile de rigoare. Tergiversările tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor: „Sir Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără întârziere. Cei care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit.” Două zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Războiul între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.
Deşi ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac devastator asupra sârbilor pe întregul front. Cu toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria. La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intenţia comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea războiului şi încheierea păcii. Regele Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române. Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor.
Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevră foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în faţă trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.
Sub protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic, înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule făcură legătura cu armata greacă.
În 18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. Intervenţia din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din păcate, în entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi umilinţa îndurată lua proporţii exaltate. Deşi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi miopia ei politică.
Şi datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”.

Urmările până astăzi

Când România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasă. Chiar şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!” şi bulgarii îi vor lăsa în pace.
Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a doua zi. Un alt eveniment în războaiele moderne, când atacul a fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaraţia de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu. Şi a fost „ziua infamiei”. Iar când bulgarii ne-au atacat fără declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de Mackensen?
Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.
În 1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.
Din fericire, astăzi suntem aliaţi în NATO şi UE, dar nu putem să nu remarcăm excesele de maliţiozitate şi superioritate la adresa noastră cu fiecare ocazie, deşi ar fi bine ca fiecare să-şi vadă bârna din ochiul lui mai întâi.
Dar există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.
Acelaşi lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi situaţia românilor din Bulgaria.
„Românii din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000. După alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.” (http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să protejeze drepturile minorităţilor. Din păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.
Cu toate acestea, o rază de speranţă care poate fi şi o lecţie dată clasei noastre politice: astăzi, un afacerist român din SUA, George Brăiloiu, a dat 406000 de euro pentru întreaga colecţie de manuscrise Emil Cioran scoasă la licitaţie în Franţa. A declarat ulterior că o va dona statului român. Un gest extraordinar al unui român adevărat, un afacerist necunoscut nouă, spre deosebire de alţi celebri autohtoni ce ies în evidenţă prin echipe de fotbal sau divorţuri mediatizate, care nu prea s-au remarcat în astfel de acţiuni, ci mai degrabă prin afaceri controversate. Aceasta este o adevărată palmă meritată dată clasei politice româneşti. Un gest care ne aduce aminte de alţi mari români ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un român din diaspora, de departe, la fel ca şi alţi români din afara graniţelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grăbim să-i uităm sau să-i ignorăm, preocupaţi de problemele noastre domestice.
Dar poate este mai importantă veşnica noastră bălăcăreală politică internă fără sfârşit, tipic balcanică.

Bibliografie
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României