joi, 21 iunie 2012

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?
Istoriografia rusă şi ruşii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliaţi cu parşivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună şi-au împărţit prada, împreună au împărţit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franţei, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în acelaşi timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianţă şi o frăţie de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosinţă încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanşat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârşitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânţi, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund şi ei în Polonia şi ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înţelegerii prealabile dintre Hitler şi Stalin. Linia de demarcaţie trece prin Brest, oraş care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistenţa eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraş, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitlerişti. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliaţii lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte uşor peste aceste amănunte considerate neesenţiale.

La fel trece şi peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra paşnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruşi trec foarte rapid cu vederea motivaţiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acţiuni de apărare, edificarea unui spaţiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forţelor imperialiste. Pentru asta au declanşat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (II)), pentru asta au ocupat ţările baltice şi pentru asta au ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puţin pentru istoricii ruşi, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania şi URSS erau aliaţi? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?
Întrebări fără răspuns, dar totuşi răspunsurile au început să apară, trezind reacţii dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzaţii de mistificare a adevărului istoric şi lipsă de respect pentru milioanele de ruşi morţi pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morţi în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morţi finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruşi nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt şi alţii care să-şi dea cu părerea. Iar reacţiile au început să apară, mai timid, dar totuşi suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici şi continuat pe mai departe de cei ruşi după 1991.
Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raţionament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruşi, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care şi după şaptezeci de ani de deportări, asasinate şi colonizări cu populaţie alogenă, ucrainenii şi ruşii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproşează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele ruseşti sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.
Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecţi justificaţi că au luat Basarabia de la Moldova şi acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificaţi ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensaţie” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!
Sunt multe lucruri care nu se leagă şi pe care istoriografia ruso-sovietică le ţine ascunse. Toate ţările participante la al doilea război mondial şi-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere şi să le studieze. Toate, mai puţin una, Uniunea Sovietică şi apoi Rusia, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc ruşii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepţia lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.
Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpuşile ruseşti Matrioşca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpuşă, un alt înveliş de secrete, păzit cu şi mai mare cerbicie de autorităţi şi istorici ruşi, care urgent găsesc alte explicaţii şi în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.
Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns şi altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârşitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat şi pe la arhivele GRU, din moment ce a ştiut ce să pună cap la cap, şi a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărţile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a ştiut ce să caute, a ştiut să le adune şi să descrie. Cărţile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale şi au stârnit un val uriaş de reacţii, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruşi. Fără precedent, autorităţile ruse au permis accesul restricţionat şi selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente şi doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniţie ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, ameninţaţi de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înţeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început şi alţii să cerceteze, descoperind şi mai multe documente şi evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceştia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, şi mai amănunţit, cu mult mai multe date şi cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învăţat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic paşnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat şi alţii, inclusiv românii. Firul roşu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o ţară paşnică, neînarmată şi nepregătită, a avut prea puţin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puţin despre paşnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această paşnică ţară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia şi pe de-a întregul ţările baltice. Între timp, la fel de paşnic, îşi rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut şi numit aşa de către armata germană.
Dar ce făcea paşnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanşa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de paraşutişti din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar paraşutiştii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicaţiile şi să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Aşa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta şi operaţiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiţi paraşutişti în defensivă conform scopului şi pregătirii lor, ci doar ca şi simpli infanterişti. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea paraşutiştilor, în loc să-i facă simplu infanterişti?
Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II şi III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparaţie, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câţi ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruşi sar ca arşi, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite şi slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite şi mai slabe calitativ ca şi alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 şi KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea faţă în faţă? Adevărul este că cele mai vechi şi mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (şaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (şaizeci şi una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri şi vehicule blindate, atât cantitativ, cât şi calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează şi la capitolul aviaţie, atât cea de vânătoare, cât şi de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum şi la soldaţi, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania şi România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unităţi, înarmate şi pregătite de luptă.
Dar să vorbim puţin de desfăşurarea de trupe. Există o mare diferenţă între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, şi unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenţia să o facă, îşi desfăşoară trupele în dispozitiv defensiv, eşalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranşee, adăposturi şi cazemate, în aşa fel încât şocul iniţial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniţă. Tancurile, armă prin excelenţă ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în aşa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menţinând bazele în afara razei sale de acţiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată declanşa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de şoc. Aviaţia mutată cât mai aproape de graniţă, în aşa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicaţiile şi aprovizionările inamice.
Dar cum era desfăşurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice paşnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniţă, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective şi toate celelalte. Ambele armate, şi cea germană, şi cea sovietică, erau gata de atac. Diferenţa a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniţă, străpungând linia lor în câteva puncte şi apoi înconjurând-o în aşa numitele „cazane” şi distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost acelaşi, dar de partea cealaltă.
Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesaţi să citească cărţile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor şi, cel mai important, sunt uşor de înţeles de către toţi. Vă asigur că multe idei şi axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic faţă de datele cuprinse în aceste cărţi.

22 iunie 1941 şi România

Dar aş vrea să revin puţin la poziţia României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani şi sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel şi în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru ţara noastră, pentru neamul românesc.
 
Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia şi Bucovina de Nord, şi am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru şi nimic mai mult, iar toţi românii căzuţi în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca şi înaintaşii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărăşeşti. Ni s-a reproşat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzaţie în Ne puteam opri pe Nistru?
Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forţe aveam în faţă, deoarece de aici putem găsi şi logica din spatele gândirii lui Stalin.
De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareşalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 şi 4 române, intercalând Armata 11 germană, aşteptau faţă în faţă cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.
Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.  
Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acţiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca şi forţă din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României şi nu împotriva Germaniei. Explicaţia este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esenţial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mişca, până la urmă acesta a fost şi scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor şi câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forţă, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eşalon de a doua armată sovietică ca şi forţă, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere româneşti lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.
Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanşează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria şi Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporţie de peste 75% aviaţia militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la graniţa cu Israelul puternice forţe terestre însoţite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat şi ceruseră retragerea căştilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca şi tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în şase zile, lipsiţi de aviaţie, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar preşedintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenţiona să atace Israelul.
La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulţi istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpăţânează să susţină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruşi, şi o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puţină răbdare.

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici. 
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.
5. Mark Solonin, Butoriul şi cercurile, editura Polirom, 2012.   
              

miercuri, 13 iunie 2012

Greaua moştenire

MOTTO:
"Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis

Radu Gyr, Îndemn la luptă

În multele şi desele mele peregrinări de-a lungul şi de-a latul ţării, căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns, am întâlnit odată un bătrân trist ce târa după el un picior de lemn. Nu ştiu de ce m-am apropiat de el şi l-am întrebat cine este. S-a întors spre mine, m-a privit lung cu o privire plină de senin şi mi-a întins câteva lucruri, un tricolor ce avea imprimată harta României Mari, o baionetă ruginită şi o schijă de la Mărăşeşti scoasă din piciorul său, spunându-mi:
– Uite, asta am putut face pentru tine!
Pătruns de o revelaţie am înţeles, era străbunicul meu. Am luat cu umilinţă obiectele şi le-am încuiat cu grijă într-un sertar, păstrându-le cu sfinţenie.
Mai târziu, am întâlnit un alt bătrân, pe care l-am întrebat de asemenea cine este. M-a privit lung, cu ochii trişti, şi mi-a întins un tricolor simplu, un glonţ de la Stalingrad şi o bucată de lanţ din închisorile comuniste.
– Îmi pare rău că doar atât am putut face pentru tine!
Era bunicul meu. Am luat lucrurile sale şi le-am închis în acelaşi sertar, păstrându-le cu sfinţenie.
L-am întâlnit şi pe tatăl meu, care mi-a evitat privirea. Totuşi, l-am întrebat:
– Tu ce ai pentru mine?
A plecat capul şi a privit în pământ. Într-un târziu, a scos o batistă muiată de sudoarea muncii sale pentru a mă putea creşte în condiţiile grele de atunci şi mi-a întins-o fără un cuvânt. Mai păstra o nuanţă ştearsă, tricoloră, muiată în sudoare, praf de cărbune, transpiraţia cozilor fără sfârşit pentru raţia de zahăr şi ulei. Am pus-o şi pe aceea în acelaşi sertar şi le-am păstrat cu sfinţenie pe toate.
Până într-o zi. Într-o zi când, înaintând în vârstă şi privind la fiul meu care creşte repede şi pune multe întrebări, am început să evit sertarul. Nu îndrăzneam să privesc spre el, dar aveam permanent impresia că el priveşte spre mine şi nu oricum, ci parcă acuzator. Era doar impresia, sunt sigur de asta, dar devenisem din ce în ce mai neliniştit de fiecare dată când treceam pe lângă el. Mi-aş fi dorit să nu fie acolo, aş fi dorit să nu mă fi întâlnit niciodată cu cei ce mi-au dăruit obiectele ce le considerasem sacre până nu demult. Iar fiul meu creşte repede, şi pune multe întrebări la care nu am găsit nici eu răspunsul. Mi-am întrebat prietenii, dar majoritatea mi-au răspuns că ei şi-au distrus demult sertarul aruncând la gunoi tot conţinutul acestuia şi nici nu se mai gândesc la el de ani buni. Aş face şi eu la fel, dar parcă privirile celor care mi-au dăruit aceste simple obiecte încă nu mă lasă. Încă nu, dar poate mai târziu, poate odată când televizorul este dat tare, când fiul meu nu este acasă, poate atunci voi reuşi. Aşa m-am gândit până mi-a venit ideea salvatoare, ideea care mă va scoate din situaţia penibilă în care fiul meu mă va pune odată şi o dată, atunci când mă va întreba şi pe mine. Mi-am făcut curaj şi am pus şi eu ceva în sertar, un obiect salvator şi care sper că mă va absolvi în ochii fiului meu atunci când clipa fatidică va sosi.
Încă nu ştiu reacţia fiului meu atunci când va găsi în sertar, alături de celelalte obiecte, ceea ce i-am lăsat eu, şi chiar are un tricolor vizibil: un obiect mic pe care scrie cu litere mari un singur cuvânt: PAŞAPORT.

Este tragic, dar este realitatea care le-o oferim copiilor noştri, şi o facem zi de zi, atât prin atitudine, gesturi, comportament, dar mai ales prin lipsă de atitudine. Aşa este, lipsă de atitudine, non-combat, sau băgăm capul în nisip aplicând politica struţului. Este adevărat, pierdem lupta pentru ţara noastră prin neprezentare. Şi asta lăsăm urmaşilor.
Cum ar fi fost dacă la Mărăşeşti jumătate din soldaţii care au ţinut piept germanilor, celor mai buni soldaţi din lume, ar fi decis că nu-i interesează problema şi s-ar fi alăturat bandelor de ruşi dezertori bolşevizaţi ce bântuiau deja Moldova? Cum ar fi apărat generalul Eremia Grigorescu hotarul Moldovei? Cu vipuşca pantalonilor? Cum ar fi arătat istoria României atunci, şi mai ales după? Mai puteam vorbi de România Mare?
Ei bine, nouă încă nu ni se cer astfel de sacrificii ca şi cele ale înaintaşilor noştri, ni se pune doar o problemă de conştiinţă şi responsabilitate, doar celor cărora îi interesează soarta României. Avem un drept esenţial, dar care ar trebui să-i oblige pe cei ce menţin în viaţă cultul eroilor nu numai la comemorări. Pentru că, spre deosebire de alte ţări est-europene, la noi s-a murit pentru dreptul ăsta, peste o mie de români şi-au dat viaţa pentru acest drept, dreptul de vot.
Am întâlnit mulţi oameni inteligenţi, educaţi, buni cunoscători ai mecanismelor politice, cu care poţi discuta multe, dar care refuză să voteze. Sau îşi găsesc altceva de făcut tocmai în ziua votului, evitând să-şi piardă câteva minute pentru a-şi exprima dreptul câştigat cu sânge românesc, ceea ce pentru unii ar trebui să însemne deja datorie.
Referitor la comparaţia făcută cu Mărăşeştiul, un astfel de gest, de părăsire a luptei, în timp de război, se numeşte dezertare şi se pedepseşte cu moartea, în timp de pace se cheamă la fel şi se pedepseşte cu închisoare sau batalion disciplinar. Dar acum, un astfel de gest, când dai înapoi, cum se numeşte? Unii îi zic chiar atitudine civică.
Dar asta nu este nimic, după vot îşi exprimă părerile, mulţumirile sau nemulţumirile, îşi exprimă păreri admirative sau negative acide faţă de votanţi şi rezultatele votului. Dar asta este o mostră de ipocrizie cu atât mai penibilă cu cât respectivii nici nu-şi dau seama în ce postură se pun. Ca un exemplu, să presupunem ca împreună cu colegii dumneavoastră aveţi de făcut un proiect care să participe la un concurs în cadrul firmei sau între firme, ceva asemănător. Sunteţi chemat de colegi să participaţi, dar nu o faceţi, dar veniţi după concurs şi începeţi să criticaţi şi să daţi sfaturi explicând cu lux de amănunte cum ar fi trebuit făcut proiectul respectiv, la care nu aţi participat deşi aţi fost chemat, iar la final să criticaţi şi rezultatul obţinut de colegii dumneavoastră. Dacă nu se găseşte vreunul care să vă zică vreo două, înseamnă ori că le sunteţi şef, ori vă bucuraţi de un mare respect printre ei, cel puţin până în acest moment. Sau închipuiţi-vă pe unul dintre colegi făcând asta.
Justificări sunt destule, le amintesc pe cele mai frecvente.
Una, că oricum nu se schimbă nimic. Desigur, cu atât mai mult cu lipsa ta şi a altora ca tine. Nimeni nu a câştigat vreo luptă fără să se prezinte, nimeni nu a luat un examen fără să se prezinte. Nici tu nu o vei face, dar nu vei suferi numai tu, vor suferii toţi românii, inclusiv copiii tăi. Credeţi că noi încă nu suferim de pe urma mineriadelor şi a sloganelor gen „Moarte intelectualilor!”? Nu credeţi că mare parte din politicieni mizează tocmai pe un astfel de comportament pasiv pentru a rămâne veşnic pe locurile pe care s-au cocoţat tot prin vot liber?
Alta, că oricum, votul meu este echivalent al celui care merge şi votează cu cine îi dă zece lei, un litru de ulei sau o găleată. Desigur, sunt cazuri mai multe sau mai puţine, care vor trebui condamnate acolo unde se întâmplă, dar din cauza ta, a neprezentatului, cazurile acestea pot să devină majoritare, şi atunci chiar că vei fi condus de cei care dau zece lei, un litru de ulei sau o găleată. Nu numai tu, ci toţi românii, inclusiv copiii tăi. Îţi asumi această responsabilitate? Le vei spune copiilor tăi asta?
Îi aud pe alţii care spun că nu mai merg că s-au săturat de viaţa politică, apoi urmează toate celelalte justificări. Te-ai săturat, nu? Şi ce faci când te saturi de viaţă, în general? Te dai jos? Te arunci de la etaj? Părinţii noştri au răbdat 45 de ani de comunism şi nu au putut zice că s-au săturat, nu aveau alternativă, iar tu te saturi după jumătate din timp şi refuzi să lupţi, când poţi avea alternativă? Străbunicilor noştri crezi că le-a fost uşor, în 1919, după trei ani de război, foamete, epidemii de tifos şi apoi de gripă spaniolă, ţara devastată şi pustiită, unul din cinci bărbaţi mort, dispărut sau invalid? Ce crezi că au făcut după ce au realizat cu aceste cumplite sacrificii România Mare? S-au pus în fund şi au zis că s-au săturat? Nu, şi-au suflecat mânecile şi au luat-o de la capăt, au reconstruit ţara cu braţele lor. Încă ceva, să nu ne mai prea facem iluzii referitoare la această epocă de aur, aşa cum ne-o închipuim noi. Criza tot a venit şi atunci, au fost tăieri la salariile bugetarilor şi atunci, dar se numeau curbe de sacrificiu. Politicienii erau la fel, poate mai răi, deoarece nu prea îi trăgea la răspundere nimeni, la noi cât de cât, mai împinsă de la spate de coana Europa care tot cere peşti mari în năvodul justiţiei, au mai apărut cazuri de condamnări de politicieni, chiar dacă mult întârziate şi tergiversate. Iar tânguielile lor că sunt persecutaţi politic nu mai conving pe nimeni, nici chiar pe ei. Da, vei spune cu o floare nu se face primăvară, dar două flori o anunţă, şi în loc să te implici, tu spui, ştiu, te-ai săturat. Spune-le şi copiilor tăi că te-ai săturat să mai munceşti să le pui pâinea pe masă. Sau, mai simplu, spune-le că vei munci pentru ei, să aibă de toate, să aibă un viitor, dar te-ai săturat să te preocupi de viitorul lor într-un sens mai larg, de exemplu în ce fel de ţară vor trăi. Sau poate ai luat deja hotărârea, le voi oferi ca şi mine paşaportul atunci când te vor întreba.
Mai este o categorie, cei care votează în semn de protest. Adică îşi anulează votul, în semn de protest. De la început pot spune că este o aiureală. De când acest mod de protest a fost prezentat de unii ziarişti ca şi modalitatea supremă de a protesta asupra clasei politice în general, de atunci nimeni nu a băgat în seamă protestul respectiv sau vreun partid sau altul îl aduceau în discuţie când contestau rezultatele alegerilor. Şi atunci acest protest, respectiv numărul mare de voturi anulate, era folosit pe post de argument suprem pentru dovedirea falsificării alegerilor. La ultimele alegeri, cele de duminică, au fost zeci de mii de buletine anulate. A pomenit cineva pe vreun post de televiziune despre protest? Să vă dau un exemplu. Eu mă decid să protestez împotriva a ceva, a ce vreţi dumneavoastră. Şi cum mă decid să o fac? Merg în piaţă şi stau ore în şir acolo, apoi mă întorc dezamăgit că protestul meu nu a avut succes. Poate mai merg şi mâine, dar neavând succes voi renunţa la protest. De ce nu am avut succes? Protestul meu nu a fost exprimat clar, nu a ştiut nimeni că protestez. Dacă aveam în mână o pancartă, dacă şi strigam ceva lozinci, poate rezultatul ar fi fost altul. La fel, anulându-ţi votul, nu îţi exprimi protestul. Nimeni nu ştie că ţi l-ai anulat sau pur şi simplu ai fost idiot şi nu ai ştiut să votezi. Politicienilor le place mai mult a doua idee, deoarece se îngroaşă procentul celor care votează pentru zece lei, o sticlă de ulei sau o găleată. Tu protestezi, dar nu ştie nimeni, e ca şi bancul acela că te ascunzi fără să te caute nimeni. Iar ziariştii care v-au îndemnat la modul acesta de protest v-au păcălit. Am mai văzut pe alţii care şi-au postat pe Facebook mesaje pentru politicieni scrise pe buletinul de vot. Ca şi sens de frondă, gest de rebel, merge, dar nu mai mult de atât. Nu este un protest, mai ales că făcându-l, ai încălcat legea, bună, rea, aşa cum e ea, dar ai încălcat-o. Iar tu vrei o ţară care să respecte legea, în frunte cu politicienii care o conduc, nu? Dar tu protestezi tocmai încălcând legea. Cine îţi ia în seamă protestul prin care chiar tu justifici încălcarea legii?
Ultima categorie, cea mai importantă şi care are dreptate în cea mai mare măsură, este cea a acelora care spun că nu merg la vot deoarece toţi sunt la fel, că nu ai pe cine alege. Da, de cele mai multe ori aşa se întâmplă, nu ai pe cine alege. Mai demult erai nevoit să votezi o listă, acum votezi persoane, dar tot nu prea ai pe cine vota. Dar, dă-mi voie să te întreb, cine poartă vina pentru asta? Desigur, poţi să dai vina şi pe extratereştri, dar uită-te şi în oglindă, chiar n-ai nicio vină şi tu însuţi? Prin pasivitatea ta, prin lipsa ta de implicare, nu cumva ai favorizat acest fenomen? În mod sigur, dacă vei continua să stai deoparte, situaţia se va înrăutăţi pe viitor. Dacă zici că toţi sunt răi, înseamnă că sunt sub cerinţele şi standardele tale, deci chiar tu ai fi un potenţial candidat mai bun. De ce nu o faci, de ce nu candidezi chiar tu? Nu, nu e glumă, dar chiar şi acum a fost un independent care a reuşit un scor neaşteptat la Bucureşti. Dacă mai mulţi dintre cei care au absentat pe motivele de mai sus s-ar fi prezentat şi l-ar fi votat, ar fi obţinut un scor mai bun, ar fi încurajat şi pe alţi independenţi să candideze şi alţi absenteişti să iasă la vot. Dar absenţa ta este un motiv în plus de descurajare pentru oricine ar mai încerca să ne scoată din marasm. Şi ce protest mai mare pentru clasa politică decât un independent care nu este sprijinit de niciun partid să scoată un scor bun, sau chiar să şi câştige! Ar fi o şansă, dar a fost ratată de tine. Da, durează, cere timp, dar dacă nu o faci, peste douăzeci de ani vei fi în situaţia de a le spune copiilor tăi că ţi-a fost pur şi simplu lene să mergi de două ori în patru ani până la secţia de votare, fiindcă oricum ar fi fost un proces prea lung.
Sau poate nu eşti făcut să candidezi, poate nu-ţi place. Implică-te altfel, într-un ONG, în ceva util pentru a creşte responsabilitatea oamenilor de rând, pentru a nu se lăsa influenţaţi de o găleată, o bere, sau pentru a vota. Oricum, suntem în situaţia în care suntem şi datorită numărului mic de români implicaţi în acţiuni de voluntariat, consumului redus de carte (de 4 ori mai mic decât în Ungaria şi de 10 ori mai mic decât în Polonia, exprimat în cărţi pe an pe locuitor). Politicienilor le convin alegătorii needucaţi sau neinteresaţi, deoarece pot fi uşor cumpăraţi, uşor prostiţi şi nu au pretenţii. Într-o comună cu câteva mii de locuitori, cel care a ieşit primar, în ultima săptămână de campanie făcea seara turul cârciumilor şi dădea câte un rând la fiecare. Apoi, înainte de alegeri, a zis că după votare va mai da un rând. Beţivii au ieşit la vot şi l-au votat. Se spunea printre oameni că este primarul beţivilor, deoarece prin votul lor a ajuns primar. Dar nu este real, a ieşit primar prin lipsa de la vot a celorlalţi, prin nevotul nebeţivilor. Pentru următoarele alegeri, singura pretenţie a alegătorilor săi fideli este ca primarul să procedeze la fel, câte un rând în fiecare seară începând cu o săptămână înaintea votului.
Nu cred că toţi candidaţii sunt la fel de răi. Dacă tot vrei să faci ceva, te poţi informa. Într-o localitate nu ai cum să nu ştii despre candidaţii la locale, precum şi despre cei de la parlamentare din colegiul tău. Iar dacă nu ştii, te poţi informa şi compara. Desigur, nu înseamnă să aduci în consilii, primării sau parlament tot soiul de clovni, paiaţe, paraşute sau alte specimene, ci oameni care chiar ar putea face ceva. Şi poţi discerne relativ uşor în unele cazuri.
De exemplu, votează cu gândul la viitor şi nu la trecut, dar scrutând cu atenţie trecutul. Trecutul lor, este foarte instructiv. Este instructiv comparativ cu promisiunile care ţi le fac. Sunt unii care îţi promit lucruri absurde, presupunând că i-ai votat o dată, n-o mai face a doua oară, dar nici nu absenta. Aşa pot fi învăţaţi să promită în campanii doar ce pot face şi să o şi facă, aşa pot fi responsabilizaţi. Ai promis asta şi asta, n-ai făcut, altul! Acest altul poate învaţă din experienţa predecesorului. Dacă nu, altul! Cu cât mai mulţi cu care se procedează aşa, cu atât mai bine.
Ştiu că pare ideal, sunt o mulţime de contraargumente, spre exemplu la Cluj cineva care a promis că va introduce metrou şi va aduce o copie a Columnei lui Traian, plus altele la fel de năstruşnice, a obţinut trei mandate fără să înfigă o cazma unde ar trebui să fie metroul promis cu doisprezece ani în urmă. Până la urmă a fost eliminat de la primărie, dar tot prin votul cetăţenilor. Vei zice că nimeni nu a învăţat nimic, că acum se promit autostrăzi suspendate, nu se face nimic şi tot ies la alegeri. Desigur, dar dacă nu-ţi vei irosi votul prin neprezentare data viitoare, poate va fi o şansă în plus.
Cel mai important, adversar nu-ţi este politicianul mânjit şi corupt pe care îl mandatezi prin absenţa ta, el poate fi înlăturat cu un simplu vot, dacă se mobilizează suficienţi. Adevăratul adversar este alegătorul celălalt, prea prost, prea ignorant, prea nepăsător, prea manipulat, prea corupt de zece lei sau un rând de băutură. Şi tot din aceste motive nu gândeşte mai departe, ba chiar îi duşmăneşte pe cei care o fac.
Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiţă spunea despre ei: "Dacă ar ieşi poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuşi". Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei şi asta ar suporta-o, având drept scuză că "dacă a venit lejea asta”... Aceştia erau ceea ce regimul comunist dorea şi, în bună parte, a şi reuşit să facă din întregul popor român.” Asta nu spunea oricine, ci chiar Ion Gavrilă Ogoranu în memoriile sale, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. 
Cred că îi recunoaşteţi, sunt candidaţii ideali la votul pe zece lei sau o băutură. De ei au nevoie politicienii cel mai mult, ei sunt aceia care îi pun şi îi menţin în scaun. De ce nu progresează ţara asta? Explicaţia este groaznic de simplă. Politicienii preferă să-şi bage banii în buzunare decât să investească în creşterea nivelului de trai care ar micşora numărul acestor alegători de zece lei, a masei lor de manevră. Şi este un lucru demonstrat ştiinţific, prin piramida nevoilor a lui Maslow. Astfel, la baza piramidei se află necesităţile fiziologice ale omului, cele de bază, hrană, îmbrăcăminte, adăpost. După ce acestea sunt satisfăcute, nevoile omului se mută în sfera socialului, a apartenenţei la grup, la societate. Deci, de ce l-ai scoate pe acest alegător de la baza piramidei, ca mai apoi să înceapă să gândească inclusiv la cine îşi dă votul?
Aceştia sunt cei care îţi decid soarta, nu politicienii, ei doar se instalează pentru patru ani, alţii îi menţin acolo, cei ce îi perpetuează în funcţii cu ştampila. Şi tu, de asemenea, prin lipsa ta de la vot şi fie numai pentru asta, tot ar trebui să fii blamat. Mulţi dintre ei nu se vor schimba niciodată, alţi poate că da, dar numai prin participarea ta activă la vot. Altfel, se vor înmulţi şi îţi vor decide viitorul, al tău şi al copiilor tăi.
Dacă nu acţionezi acum, greaua moştenire nu va fi acuzaţia noilor guvernanţi la schimbările de putere, o acuzaţie pentru a-şi justifica eşecul previzibil în îndeplinirea promisiunilor din campania electorală. Nu, greaua moştenire este moştenirea lăsată de părinţii noştri şi va fi cea pe care o lăsăm copiilor noştri. Depinde în primul rând de noi cât va fi de grea.          

marți, 5 iunie 2012

Noua eră Putin


Ceea ce se ştia de la început s-a împlinit, Vladimir Putin este noul şi vechiul preşedinte al Rusiei, de fapt este conducătorul Rusiei din 2000 încoace, şi şi-a asigurat posibilitatea să fie preşedinte până în 2024 prin modificarea constituţiei care prelungeşte mandatul de la patru la şase ani. Astfel, Vladimir Putin, dacă reuşeşte să-şi ducă mandatul până la capăt, ar fi conducătorul cel mai longeviv al Rusiei, luând în calcul şi Uniunea Sovietică, din ultima sută de ani. Comparând cu ultimul ţar al Rusiei imperiale, Nicolae al II-lea, care a domnit 23 de ani, de la 1894 la 1917, Putin l-ar putea depăşi şi pe acesta, dacă îşi va duce până la capăt mandatul asigurat în mod democratic după modelul „democraţiei suverane” propovăduit în timpul său, doar domnia lui Stalin i-ar fi superioară ca şi durată. În susţinerea acestei idei mă bazez pe opinia lucidă a cititorilor care realizează faptul că în perioada preşedinţiei lui Medvedev tot Putin a fost conducătorul de facto al Rusiei, fapt recunoscut chiar de Medvedev când a explicat neparticiparea sa în cursa prezidenţială din 2012.
Nu este nimic neaşteptat, nimic nou sub soare. Era logic şi normal ca Rusia să se întoarcă spre un sistem autoritar, doar aşa au trăit ruşii în toată istoria lor, cu doar două mici excepţii, între martie şi noiembrie 1917 şi în vremea lui Boris Eltsin, cea din urmă percepută ca perioada jafului total, ceea ce a şi fost. Ruşii sunt un popor paternalist, mai mult ca şi oricare popor din lume, ei au nevoie permanent de un tătuc care să le spună ce au de făcut. Ce trebuie să gândească şi ce trebuie să facă. În clipa în care îşi pierd tătucul, ruşii îşi caută altul, cu acelaşi rol. Este simptomatic faptul descris de martori români prinşi în evenimentele tulburi din anii 1917-1920 în Rusia, care relatau părerile ruşilor din acele vremuri: „Acum, că s-a declarat republica, este foarte bine, mai trebuie să alegem un ţar bun ca să ne fie bine”. Republică cu ţar, cam asta înţelegeau oamenii de rând din Rusia acelor vremuri, iar mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Democraţia este pentru ei un concept prea abstract, ei vor doar un lider care să-i conducă, şi acela trebuie să fie puternic, întruchipând măreţia Rusiei. Nu contează că mujicul moare de foame, important este că Rusia este o mare putere respectată de lumea întreagă. Ruşii nu vor democraţie, vor stabilitate, vor votca ieftină şi respectul lumii întregi pentru puterea Rusiei.
În acest context, ar trebui şi trebuie menţionată percepţia istorică a rolului Rusiei. Noi spunem că istoria noastră a fost mistificată în unele porţiuni, unele perioade ne-au fost prezentate şi explicate deformat, şi de aceea ar trebui ca noi să ne redescoperim istoria adevărată. Aşa este, dar ruşilor li se predă şi li se prezintă în continuare propria lor versiune asupra istoriei, falsificată în modul cel mai grosolan cu putinţă. Iar după generaţii şi generaţii educate în acest sens, pentru ei falsul a devenit adevărul. „Minţiţi, minţiţi, ceva tot va rămâne!”, spunea Goebbels, şeful propagandei naziste, dar nu-şi putea închipui nivelul la care a ajuns acest slogan în Rusia sovietică, preluat mai departe şi în Rusia postsovietică.
Voi da doar câteva exemple, suficient de sugestive, cred. Dar sunt sceptic că vor putea fi înţelese, din cauza faptului că instituţiile statului român nu sunt prea interesate de aflarea adevărului istoric, dacă ar fi interesate, multe din postările de pe blogul meu nu ar avea sens, ar fi deja adevăruri apărute în cărţi şi manuale şcolare. De pildă, ce sens ar avea să scriu despre Ştefan cel Mare dacă totul ar fi în manualele şcolare, dar şi în privinţa lui Ştefan cel Mare mai sunt unele lucruri de discutat.
Revin la istoriografia rusă, de care ar trebui să ţinem seama, din moment ce timp de 45 de ani a trebuit să o învăţăm ca şi cea oficială şi adevărată. Conform acesteia, Uniunea Sovietică a eliberat estul Europei de sub robia fascistă, soldatul rus eliberator fiind primit pretutindeni cu flori şi ovaţii. Drept recunoştinţă pentru eliberarea de sub jugul fascist, toate popoarele esteuropene au decis într-un singur glas că trec la sistemul comunist, visul lor de veacuri, iar prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul lor nu are nicio legătură cu această decizie liber consimţită. În schimb, dorinţa firească a popoarelor vesteuropene de a se asocia liber frăţiei sovietice a fost înăbuşită prin forţa armelor puterilor armate imperialiste conduse de invadatorii americani, care au înăbuşit prin forţă tendinţele şi forţele progresiste care militau pentru înfrăţirea comună a popoarelor de la Urali al Atlantic. Mai departe, Stalin a fost un patriot care a respins agresiunea germană şi a eliberat o mare parte a Europei, o personalitate de prim rang în istoria mondială. Desigur, crimele lui Stalin sunt uitate, la fel ca şi alianţa sa cu Hitler dintre 1939 şi 1941. Dacă întrebi un rus despre asta, habar nu are. Pentru mare parte dintre ruşi, Stalin este un erou, nu criminalul responsabil de mai multe victime decât Hitler. Cu atât mai de neînţeles este pentru rusul de rând declararea independenţei republicilor foste sovietice, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, după cum spunea Vladimir Putin în consonanţă cu percepţia majorităţii ruşilor.
Mergând mai departe în istorie, balcanicii ar trebui să le fie recunoscători ruşilor că i-au scăpat de jugul turcesc. Dreptul lor istoric asupra Basarabiei se bazează pe simplul fapt că au trecut de prea multe ori peste teritoriul ei pentru a lupta cu turcii, de aceea li se cuvine pe drept ca și compensație. Desigur, pe acelaşi concept, noi am putea revendica o bună porţiune din Asia Centrală deoarece am trecut peste teritoriul ei ca să mergem să luptăm în Afghanistan, dar nu cred că o vom face. Nu este vorba doar de bun simţ, este vorba de simţul ridicolului, dar ambele se pare că le lipsesc Rusiei.
Revenind, ruşii nu recunosc faptul că robia lor a fost mult mai rea decât cea turcească, că ei au reuşit să extermine în o sută de ani popoare care nu au dispărut sub turci timp de patru sute de ani, nu recunosc crimele, deportările, execuţiile în masă, tot ce a însemnat stăpânirea rusă şi sovietică pe teritoriile care nu i-au dorit. Nu o recunosc şi nici nu concep a fi altfel decât cred şi susţin ei. Singurul masacru pe care l-au recunoscut a fost cel al polonezilor de la Katin, şi asta după 1990, în urma dovezilor şi insistenţelor polonezilor. Dar şi pentru acesta s-au găsit o mulţime de istorici ruşi ca să-l justifice. Citindu-i, ai impresia că polonezii s-au cerut să fie executaţi de ruşi.
În cazul nostru, al românilor, istoriografia rusă este şi mai necruţătoare. Noi ar trebui să fim recunoscători Providenței că a existat Rusia care să ne mântuiască de turci, iar pentru eforturile lor ocuparea Basarabiei în 1812 este o compensație încă prea mică. Doar din cel mai pur altruism rușii nu au luat o bucată mai mare, poate întreaga Moldovă și, de ce nu, și Valahia. (am expus adevărul în Premisele răpirii Basarabiei). La fel, în perioadele în care am fost aliați, toate victoriile au fost exclusiv meritele rușilor, iar toate înfrângerile au fost cauzate, fără excepție, de români. Mai departe, la 1918, noi, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei, i-am înfipt cuțitul în spate ocupând samavolnic Basarabia rusească (!). În 1940, de bună voie și nesilite de nimeni, Basarabia și Bucovina de Nord au decis integrarea în marea Uniune Sovietică, iar în 1941, românii, care nu s-au împăcat cu libera decizie a acestora, au atacat samavolnic Uniunea Sovietică în alianță cu Germania hitleristă cotropitoare, uitând bineînțeles că Germania și URSS erau aliate la acea vreme. Gulagul, deportările, execuțiile în masă ale românilor basarabeni sunt doar invenții ale propagandei ostile. Pare de necrezut, dar repetate la infinit aceste clișee și falsuri prind, făcându-l poate pe Goebbels, de acolo unde se află, să zâmbească, a avut dreptate.
Culmea, au prins destul de bine și în rândul multor români basarabeni, suficient de spălați pe creier încât să respingă orice logică. Nu trebuie condamnați, este greu să-ți schimbi deodată tot ceea ce ai fost învățat și îndoctrinat. Îmi amintesc discuția cu o româncă din Sulița Nouă, acum în Ucraina, venită la studii în România preintr-o bursă acordată de statul român. Mi-a povestit șocul care l-a avut la orele de istorie, când tot ce învățase în școală, despre agresivitatea românilor față de Basarabia și Bucovina, despre tentativele lor de subjugare a ucrainenilor, i s-a răsturnat dintr-o dată și a înțeles logic de care parte este adevărul. Și era atât de simplu și logic, dar cine să o facă în teritoriul ocupat, cu bătrânii pierduți în Gulag?
Dar să revin la subiect. Putin a revenit la cârmă, dar care este contextul mondial în clipa revenirii sale oficiale, de fapt el nu a plecat nicio clipă. Întrebarea este în ce lume revine oficial în prim plan Vladimir Putin?

Noile poziții geopolitice

În 1991, odată cu disoluția Uniunii Sovietice, cea mai mare catastrofă geoplitică a secolului XX după părerea lui Putin, era ideologiilor s-a încheiat. Războiul Rece a fost o confruntare în primul rând ideologică, între blocul vestic, adept al democrației, și cel estic, adept al ideologiei comuniste. Vestul a câștigat, iar drept rezultat a avut loc o pătrundere a sistemului economic și politic al învingătorilor fără precedent. Democrația șieconomia de piață s-au răspândit în lume cu un avânt fără precedent. Nu mă refer doar la estul Europei, care aveau o tradiție veche în acest sens, doar noaptea comunistă totalitară le-a întrerupt cursul lor firesc european, dar și la alte regiuni lăsate baltă fără sprijinul material și militar al sponsorilor sovietici. După douăzeci de ani, vedem că doar două state de pe mapamond se încăpățânează să construiască socialismul, uitând de implacabilele legi economice care le-au trsnformat în state falimentare, mă refer aici la Cuba și Coreea de Nord.
Victoria categorică a Vestului a dat naștere a fel de fel de previziuni ale analiștilor, unele excesiv de optimiste, ca și cea a lui Francis Fukuyama care își intitula eseul Sfârșitul istoriei. Dar istoria nu se sfârșește, va exista atât timp cât va exista civilizația umană. Atâta doar că uneori se repetă.
Ca o țară învinsă, Rusia a beneficiat enorm, nu există un alt exemplu în istorie în care o țară învinsă să fie tratată cu atâta bunăvoință cum a fost tratată Rusia, ca și moștenitoare a URSS-ului. Ajutoare finaciare nerambursabile, credite preferențiale, bani pompați cu nemiluita pentru a ajuta Rusia să se integreze în sistemul internațional și pentru a evita o catastrofă nucleară sau politică. Dar, cum spunea un analist, Rusia nu a ratat nicio șansă să rateze orice șansă, așa a făcut inclusiv în perioada lui Boris Eltsin. Economia de piață s-a dovedit un jaf organizat, de aici rușilor li s-a imprimat o aversiune totală față de ceea ce înseamnă economie de piață, și prin recul, democrație. Rușii au preferat dintotdeauna stabilitatea în locul democrației, s-a văzut și în 1918 și s-a văzut și acum, preferă autocrația stabilă în locul democrației.
Dar, între 1991 și 2012, situația geopolitică s-a schimbat decisiv. Între timp, alte aspecte și curente geopolitice au apărut, schimbând percepția asupra lumii. Nu mă refer la războiul împotriva terorismului, este o altă analiză, ci la modul în care se redistribuie liniile geopolitice la momentul de față. Până în 1991, s-au confruntat două blocuri ideologice, acum avem alte două blocuri, cele al democraţiilor şi cel al autocraţiilor, iar competiţia dintre cele două este în creştere.
Succesul economic chinez, precum şi stabilizarea Rusiei, în acelaşi timp cele două devenind puteri regionale în creştere, a sporit atracţia exercitată de autocraţii printre liderii ţărilor mai mici. În acelaşi timp, susţinerea de care se bucură aceştia din partea Chinei şi Rusiei, precum şi posibilitatea ca în cazul în care lucrurile merg prost liderii autocraţi să-şi găsească adăpost la Moscova sau Beijing, a invalidat teoria referitoare la progresul ireversibil spre democraţie al lumii odată cu încheierea Războiului Rece. Se observă prin atitudini şi luări de poziţie tentaţia Chinei şi Rusiei de a susţine regimurile autoritare, blocând orice tentativă de sancţionare internaţională a regimurilor dictatoriale. Cel mai recent exemplu este cel al Siriei, dar nu trebuie să uităm cazul Iranului. Rusia şi China au privit revoluţiile arabe din 2011 ca şi tentative de subminare a propriilor poziţii, la fel cum a tratat Rusia revoluţiile colorate din prima jumătate a deceniului trecut.
Explicaţia rezidă în faptul că atât liderii ruşi, cât şi cei chinezi, consideră că ei servesc binele ţării lor asigurând stabilitatea, succes economic, menţin ţara întreagă şi o conduc spre un nivel superior de influenţă şi respectabilitate în arena internaţională. Desigur, nu uită nici de buzunarele proprii, cleptocraţii de la Moscova şi Beijing ştiindu-se mai presus de lege, ştiind că nimeni nu-i poate trage la răspundere într-un regim autocratic, la fel ca şi regii şi dictatorii din trecut. Liderii chinezi mai ştiu că dacă ar fi pierdut puterea după masacrul din Piaţa Tienanmen din 1989 şi ţara s-ar fi îndreptat într-o direcţie democratică, la mora actuală ar fi fost în închisoare, la fel ca şi Hosni Mubarak, conducătorul necontestat al Egiptului până în urmă cu un an. Acest sprijin se observă nu numai în opoziţia faţă de rezoluţiile ONU împotriva statelor autocratice, dar şi în componenţa blocului militar şi politic creat de Rusia pentru a contrabalansa NATO, Organizaţia de Cooperare şi Securitate de la Shangai, formată din Rusia, China şi state central-asiatice cu regimuri autocratice, ca observator fiind Iranul. Chiar susţinerea faţă de Iran, diplomatică şi militară, prin furnizarea de armament, denotă această poziţionare, deşi un Iran dotat cu arme nucleare ar fi un potenţial pericol inclusiv pentru Rusia şi China.
Democraţia ca şi mod de conducere în cea mai mare parte a statelor a început să se răspândească ca mod dominant abia din anii 80 şi mai ales în anii 90, după căderea comunismului. Desigur, şi evoluţia democraţiei este dificilă, mult mia dificilă decât instaurarea unui regim autocratic. Democraţia se învaţă, şi nu toţi reuşesc. Alegerile libere nu aduc întotdeauna un regim democratic, de multe ori cei aleşi încearcă să rămână mai mult la putere decât le permite mandatul, de aici pot aluneca, dacă li se permite spre forme de autocraţie. Consolidarea democraţiei este un proces greu şi îndelungat, am văzut şi noi, doar am trecut prin asta. democraţia se învaţă pe propria piele, am simţit-o şi noi în ultimii douăzeci şi doi de ani, dar putem spune că astăzi România este mult mai democratică decât în 1990. Nu toţi reuşesc, nu toate statele arabe ieşite din revoluţiile din 2011 vor reuşi, dar este o altă discuţie.
Chiar percepţia liderilor autocraţi şi a celor democratici este total opusă. Dacă cei democratici insistă asupra drepturilor omului, cei autocraţi resping această idee numind-o amestec în trebuirile interne, pentru ei siguranţa statului este superioară drepturilor individului, de aici apar genul de confruntări ideologice la nivel declarativ. Iar duşmanii democraţiei susţin că prea multe drepturi individuale dăunează, uitând că un principiu de bază este deplina libertate a individului până în punctul în care încalcă libertatea celorlalţi, dar şi asta este o altă discuţie.  
Până la urmă, noua lume în care revine Putin oficial în prim-plan este deja structurată în două blocuri angajate pe linie confruntaţională. Mai mult, pleiada de lideri europeni cu care Vladimir Putin a creat relaţii speciale de prietenie, de care nu a ezitat să se folosească în folosul Rusiei, au fost schimbaţi sau sunt pe cale să fie schimbaţi prin implacabilele mecanisme ale democraţiei.
Să ne amintim, de exemplu, de relaţia personală deosebit de apropiată cu Germania în timpul cancelarului Gerhard Scroeder, care a avut drept rezultat nu numai importante acorduri şi concesii economice, dar şi sprijin direct pentru planurile strategice ale Kremlinului. Scroeder a fost împotriva revoluţiei portocalii din Ucraina în 2004, a condus opoziţia statelor din cadrul NATO care s-au opus apropierii Ucrainei şi Georgiei de NATO încă înaintea Summitului de la Bucureşti din 2008, conducta North Stream care ocoleşte Polonia şi multe altele. Drept răsplată, Scroeder, după părăsirea poziţiei de cancelar în 2005, devine director în Gazprom, direct pe relaţia North Stream, lucru criticat nu numai de germanii de rând, dar chiar şi de membri din propriul partid. Printre alte beneficii, Gerhard Scroeder a achiziţionat o vilă în apropierea Moscovei, devenind vecin cu Vladimir Putin.
La fel, Putin a avut o relaţie specială cu Jaques Chirac, dar în cea mai mare măsură cu Silvio Berlusconi, cu care a petrecut vacanţe împreună, dar au pus la cale şi importante afaceri, mai ales în domeniul energetic, Gazpromul reuşind prin compania ENI să aibă acces la petrolul nordafrican, mai ales în Libia, lucru care s-a mai complicat acum, după intervenţia NATO şi moartea lui Gaddafi.
Relaţiile speciale au continuat, chiar dacă în locul lui Scroeder a venit Angela Merkel şi în locul lui Chirac, Szarkozy. Dar Szarkozy a plecat, la fel şi Berlusconi, iar Merkel ar putea fi debarcată la următoarele alegeri din 2013. Putin va trebui să o ia de la început cu nişte lideri noi, mai puţin cunoscuţi, iar posibila înlocuire a lui Obama la Casa Albă i-ar face misiunea mai dificilă.

Problema internă a Rusiei

Poziţia externă devine mult mai complicată, inclusiv în contextul crizei, unde veştile sunt din ce în ce mai proaste pentru Rusia. O scădere a preţului petrolului, deja previzibilă, ar arunca bugetul Rusiei în groapă, la fel cum s-a mai întâmplat în 1998, iar atunci poziţia lui Putin ar deveni vulnerabilă. Elita rusă creată în jurul lui Putin este mulţumită atâta vreme cât sistemul poate produce bunăstare pentru ei şi ceva pentru popor, dacă nu, sistemul caută alte soluţii, la fel cum se va întâmpla în China în cazul în care creşterea economică se opreşte. În acest caz, Putin va trebui să acţioneze, dacă nu vrea să rişte prea mult. Dar şi să acţioneze înseamnă un risc enorm.
Mulţi istorici, printre care şi George Friedman, CEO Stratfor, este adeptul ciclicităţii istoriei. Chiar dacă nu o recunoaştem, şi noi acceptăm mai mult sau mia puţin această idee, mai ales când repetăm zicala „Cine uită istoria riscă să o repete”. Aşa şi este.
Simplificând puţin, Stratfor observă că istoria Europei a fost direct influenţată de creşterea şi prăbuşirea Germaniei ca un flux şi reflux. Când germanii, în poziţie continentală centrală, se ridicau, restul popoarelor se aliau pentru a-i contracara, după prăbuşirea lor, acestea, de la periferie, se ridicau. Este adevărat, perfect valabil pentru cele trei mari valuri de creştere a puterii germane, identificate de nazişti cu cele trei Reichuri: sfântul imperiu roman de naţiune germană, ridicat de la anul 800, apoi Germania imperială şi cea nazistă. Căderea Germaniei a fost întotdeauna rezultatul unui război devastator care a răvăşit Europa.
În schimb, istoria Rusiei, de când a interferat cu cea a Europei, se subsumează unui alt proces, mai interesant. Ciclul de fiecare dată porneşte de la o catastrofă militară sau politică, după care ruşii îşi caută un lider carismatic care să-i scoată din situaţia dată. Acest lider este găsit şi apare ca şi un cavaler alb, întruchipând speranţele întregului popor. Dar în scurtă vreme, acest lider realizează că nu are cum să realizeze speranţele mistice pe care poporul sau conducătorii le-au pus în el, de aceea trece la faza următoare, de centralizare a puterii cât mai bine în propria mână. Cei conduşi sunt de acord, considerând-o necesar pentru realizarea aşteptărilor, fără să-şi dea seama că acestea nu vor fi niciodată îndeplinite. În schimb, cavalerul alb se transformă în cavalerul negru, metamorfoza realizându-se din dorinţa cavalerului de a-şi păstra puterea. Cavalerul negru este un tiran însetat de sânge, care zdrobeşte după bunul plac pe oricine îi stă în cale, sau i se pare că îi stă în cale, dar nu pentru a realiza aşteptările, ci pentru a păstra puterea. Unul dintre exemplele cele mai reprezentative  a fost Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, dar la fel au procedat şi Petru I sau Ecaterina cea Mare. Chiar şi maximaliştii lui Lenin în 1918 erau percepuţi ca şi salvatorii ţării, iar promisiunile erau deosebit de ademenitoare. Atâta doar că nu puteau fi realizate, şi astfel s-a ajuns la teroarea comunistă cel mai bine întruchipată de dictatura lui Stalin.

Acum, din nou, Rusia şi-a găsit cavalerul alb care să o salveze de anarhie, după dezastrul din 1991, cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului, după cum a zis Putin. Venind la putere, acesta a promis multe, dar nu le va putea realiza. În cât timp va deveni cavalerul negru? La viteza cu care se propagă istoria în ziua de astăzi, în curând. Promisiunile nu se pot realiza, criza erodează bugetul Rusiei, o scădere a preţului petrolului ar putea să-l dea peste cap. Fostul ministru al economiei, Alexei Kudrin, demisionat de Putin în 4 decembrie 2011, este foarte sceptic asupra viitorului economic al ţării, mai ales prin prisma programului de înarmare demarat de Putin.
Iar primele semne ale problemelor interne cu care se va confrunta Putin în curând îl reprezintă demonstraţiile frecvente şi masive ale opoziţiei, cele mai mari din întreaga perioadă a conducerii putiniste, un semn că putinismul dă semne de nefuncţionare. Iar reacţia exagerată a autorităţilor, cu violenţă şi arestări masive, transmit mesajul clar conform căruia epoca cavalerului negru se apropie. Şi asta se va observa şi pe plan internaţional, nici noi, românii, nu suntem scutiţi, în curând îi vom simţi răsuflarea.